Publicitate
sanatate

Am mers prin București cu tipele care le dau absorbante femeilor fără adăpost

Împreună cu fetele de la „Pe Stop”, am împărțit pachete în zona Unirii, la Gara de Nord și în Giulești Sârbi.

de Andrada Lăutaru
04 Iunie 2018, 11:04am

Fotografii de autoarea articolului. 

Într-o parcare din zona Unirii, mai multe femei își cheamă surorile, vecinele, fiicele. Se strâng în jurul Irinei, o tipă slăbuță, cu părul des și creț, care îi dă fiecărei femei o pungă de hârtie. Ascunse în pungă sunt 23 de absorbante, de diverse mărimi.

Din sondajul efectuat printre prietenele Irinei de pe Facebook a reieșit că ăsta e numărul de absorbante de care o femeie are nevoie lunar. O scurtă privire în jur arată o realitate care nu are nevoie de un sondaj pentru a fi demonstrată: pentru mii de femei din România un absorbant înseamnă un lux. O altă realitate arată faptul că pentru multe fete a fi pe stop devine o umilință.

Pe stop este un proiect prin care o parte dintre cele mai sărace femei din București au acces la unul dintre lucrurile care ar trebui să le fie accesibile oricum - absorbante. Despre cum a început totul, am scris aici.

La câteva luni de când există, Pe stop înseamnă șase fete voluntare, alături de Irina și Alexandra, fondatoarele proiectului. Acum așteaptă să le iasă actele pentru a fi un ONG în toată regula. Merg pe teren o dată pe lună, iar de luna asta speră ca alături de pungile cu produse pentru femei să le poată da doamnelor, așa cum le numesc ele pe femeile pe care le vizitează lunar, și câte o broșură informativă.

„Mi-aș dori să fac ceva mai structurat, să îi implic și pe oameni, nu doar să primească ceva moca”, spune Irina.

Luna trecută am mers cu ele, să văd care sunt poveștile femeilor pe care fetele de la Pe stop le vizitează lună de lună.

Nume și pachete în Giulești Sârbi

Agenda Irinei devine o bază de date care conține numele și numărul de telefon, pentru data viitoare. În ea stau scrise zeci de nume de femei. Pe copertă, citești: Sip, listen, sing, repeat.

În luna mai, Alexandra a făcut pachetele din donații, iar Irina le-a distribuit.

După ce împarte pachete în parcarea din zona Unirii, plecăm spre Giulești Sârbi, un loc nou pe harta celor de la Pe stop. Mergem cu o mașină de împrumut, de la mama Irinei. Pe lista de necesități, pentru a duce cât mai repede și cât mai bine, ba chiar mai departe pachetele, fetele au trecut o mașină. Până atunci, se descurcă cum pot, ba cu autobuzul, ba cu o mașină luată împrumut.

În vreo 20 de minute ajungem în Giulești Sârbi. Irina parchează în spatele Haltei Bucureștii Noi și o luăm la pas. Pe străzile neasfaltate de acolo, ne întâlnim și cu Daniela, una dintre voluntare. Daniela spune că e prima dată când a urcat în autobuzul 163 și prima dată când a venit în locul ăsta. A citit pe net despre ce fac fetele și de luna asta s-a implicat în distribuirea pachetelor.

„M-a impresionat, nu e o lume în care să am acces. Mi-am dat seama cât sunt de meschine problemele mele față de cele ale unei persoane care are probleme de supraviețuire.”

Daniela, o tipă scundă și energică, lucrează într-o multinațională și are planuri „ca într-o zi să facă ceva ce are legătură cu construirea de comunități”. Într-un fel, a început să facă asta de acum.

Fetele astea vor să facă bine, doar că nu există niciun manual pentru asta, iar Irina se teme ca binele pe care îl fac să nu se transforme într-o relație de dependență. Ca să evite asta, nu merge pe încredere, doar pe prezență: o femeie, un pachet.

Uneori, totuşi trebuie să încalce regula. Asta se întâmplă și la Giulești Sârbi, unul dintre argumente fiind distanța. „Le-am dat și în absență. Inspiră încredere și nu e ca și cum am veni des în acest loc”.

Cu asta se confruntă fetele în fiecare lună: reguli scrise și rescrise, cântărirea fiecărei situații și niște întrebări parțial retorice - „Cum ajuți cel mai bine?”, „Cum îi înveți ceva pe oameni?”

Dintr-una în alta, Irina râde.

„Nu știu cum se face, dar mereu când mergem eu sunt pe stop.”

Ghidul de la Gara de Nord

De aici mergem la Gara de Nord, unde fetele au deja „pile la parcare”, îi dau parcagiului, un tip surd de vreo 40 de ani, un pachet pentru nevasta lui și el are grijă să le găsească un loc de parcare.

Irina nici nu apucă să scoată cheia din contact, când cineva îi bate în geam. E Ilinca, o femeie de 35 de ani care a devenit ghidul din zonă. Până să coborâm din mașină, femeia își scoate mobilul, să dea sfoară-n cartier că e ziua aia din lună. Până când primește un „alo” din telefon, Ilinca răcnește cu entuziasm de copil: „Ne-a adus tampoaneeeeeeee!”. Cineva îi răspunde la telefon. Lasă vocea un pic mai jos:

„Hai, Niculina, că a venit prietena mea care aduce tampoane.”

Închide telefonul, începe să ronțăie cablul albastru de la căștile care îi atârnă după gât și se întoarce către Irina: „Stai așa, viață!”. Femeia pleacă și revine însoțită de două fete la vreo 20 de ani.

„Hai, fără rușine, cum suntem noi, sunteți și voi”, le spune Ilinca. Irina face cunoștință cu fetele, le notează numele și le dă câte un pachet.

Rachetă, cățeaua Ilincăi, dă ture în timp ce Irina și Ilinca fac planul pentru ziua de azi. Ilinca o instruiește pe cățelușa neagră să le păzească pe cele două voluntare care rămân în parcare, cu două coșuri pline cu pachete, în timp ce ele pornesc spre alte zone din apropiere. Merg cu ele.

Menstruația și lipsa educației

„Cheam-o pe mă-ta, pe Mara, pe mătușă-ta, toate femeile”, îi spune Ilinca unui băiețel de vreo zece ani, când intrăm în gangul care duce spre casa în care locuiește. Pune coșul cu pachete jos și în liniștea aia, aud melodia de la radio care bubuie de la ea din căști. Între timp apar și femeile care sunt acasă, mamă și fiică. Mama întreabă neliniștită: „E normal să-ți vină la 11 ani?”

Femeia s-a speriat acum două luni când fiicei ei de 11 ani i-a venit menstruația. Nu are cu cine vorbi despre asta și singura comparație pe care o poate face e cea cu propria-i experiență, dar ei îi venise abia la 13 ani, își amintește.

Menstruația rămâne în continuare un subiect tabu în România, indiferent de mediul social din care provii. Nu puține sunt poveștile tinerelor care n-au avut parte de nicio discuție cu mamele lor despre ziua în care le va veni ciclul. Pe unele le prinde nepregătite, alte fete își iau informațiile din surse disponibile online. Dar ce se întâmplă cu cele care n-au acces la astfel de resurse?

Aceste întrebări îi confirmă Irinei necesitatea implementării unei alte intenții despre care au vorbit la Pe stop: de a face ceva și pe partea de educație.

Mergem mai departe, cu Ilinca drept ghid. Ilinca povestește că, deși lucrează zilnic, e liberă ca pasărea cerului: „nu șefi, nu program, nu familie de întreținut”. Trebuie să aibă grijă doar de ea și asta îi permite să trăiască așa cum crede ea că e cel mai bine. Îl citează pe cântărețul de manele Dani Mocanu: „Șeful meu e Dumnezeu” și zâmbește.

Înapoi la Gara de Nord, voluntarele rămase acolo au terminat de distribuit pachetele. Ilinca ne propune să mai dăm o tură, să le dăm câteva pachete și lucrătoarelor sexuale din apropiere.

Ajungem în locul știut de ea și vreo cinci femei vin în jurul mașinii. Irina le dă pachete, moment în care apare poliția, să le dea amendă. Poliția nu ne legitimează, nici pe mine, nici pe Irina, ne felicită chiar pentru inițiativă, atunci când Irina le explică despre ce e vorba. Unul dintre agenți spune că, după ce dăm pachetele, e momentul ca și ei să își facă treaba, adică să le amendeze pe fete, în baza legii 61, pentru atragere de clienți. Ilinca ne asigură că totul e în regulă și ne roagă să plecăm. Se pare că fetele sunt „cliente vechi” ale polițiștilor. Noul Cod Penal, din 2014, spune că lucrătoarele sexuale nu mai fac închisoare, dar primesc amenzi pe bandă rulantă.

După ce plecăm de la Gara de Nord, Irina povestește că în luna aprilie au dat o sută de pachete, iar în mai, 116.

Irina spune că sentimentul de a face fapte bune o ajută la karma și la stima de sine, dar continuă să se întrebe, lună de lună, cum rămâne cu cele pentru care un pachet de absorbante nu înseamnă nici educație, nici șansă, nici ruperea unui cerc vicios perpetuat de la o generație la alta. Momentan, este un pas mic dintr-o luptă mai mare.