Filmul pe care ar trebui să-l vadă românii plecați din țară pentru o viață mai bună

Articolul a apărut inițial în VICE US.

Filmul începe cu o priveliște maiestuoasă a tărâmului african: dealuri de un verde imposibil, copaci și munți și un castel superb în zare. Poate sună ca o scenă din Black Panther, dar e doar prima scenă din Coming to America, filmul inițiatic al lui Eddie Murphy, care a ajuns anul ăsta la a 30-a aniversare.

Comedia din 1988 relatează povestea prințului unei națiuni africane fictive, care vrea să găsească dragostea adevărată în ciuda insistenței din partea tatălui său de a se căsători cu mireasa care i-a fost aleasă la naștere. Într-un fel, prințul Akeem (Eddie Murphy) îl convinge pe regele strict Jaffe (James Earl Jones) să-i permită să călătorească în America să-și „planteze sămânța regală” înainte să intre într-o căsnicie planificată deja.

Așa că Akeem vine în America și se duce direct în cartierul Queens, din New York, deoarece acolo crede el că-și va găsi regina. E o poveste simpatică și amuzantă și unul dintre cele mai bune filme ale lui Murphy. Dar pentru mine, ca imigrant, filmul ăsta a însemnat mult mai mult.

La fel ca Akeem, familia mea s-a mutat în America în speranța unei vieți mai bune. Asta se întâmpla în 1994, la câțiva ani după ce Coming to America a apărut în cinematografe. Deși noi am plecat din Rusia și am ajuns prima oară în Miami, doi ani mai târziu ne-am mutat pe coasta vestică a Floridei. Părinții mei cubanezo-ruși au vrut cu disperare să învețe engleză și să se integreze în cultura americană, lucru care s-a dovedit o provocare în orașul Miami, predominant vorbitor de limba spaniolă.

Deși nu mai țin minte când am văzut împreună prima oară acest film, țin minte cum stăteam pe o canapea uzată din casa noastă, ne uitam la film cu subtitrări, din moment ce părinții mei încă învățau engleză, și râdeam cu poftă. În acea seară, Coming to America a devenit filmul nostru preferat.

Ca imigrant, cel mai mult am relaționat cu determinarea lui Akeem. Deși el era un prinț și avea mai mulți bani decât ar putea familia mea să-și imagineze vreodată, el s-a chinuit să se prezinte ca un american obișnuit. La scurt timp după mutarea sa, el s-a angajat la McDowell's, un fel de făcătură McDonald's, al cărui patron era tatăl fetei de care urma să se îndrăgostească.

Deși el nu lucrase nici măcar o zi din viața sa, nu știa nici măcar cum să facă curat, așa cum ne demonstrează într-o scenă comică cu un mop, Akeem se bucură de jobul său. Apoi, și în mod repetat de-a lungul filmului, îl observăm cum se confruntă cu diverse probleme, de fiecare dată cu un zâmbet pe față.

Atitudinea lui îmi aduce aminte de părinții mei când ne-am mutat în Statele Unite. Eu aveam opt ani, iar fratele meu doar doi ani, iar părinții mei s-au pus imediat pe muncă ca să ne ofere o viață mai bună. Deși amândoi aveau diplome în inginerie, niciunul dintre ei nu și-au găsit de muncă în domeniu. În schimb, mama mea lucra ca menajeră, iar tatăl meu ca reparator. Până la urmă, tatăl meu a obținut un job ca electrician, muncitor în construcții și apoi livrator de pizza, în timp ce mama a muncit la o companie de ambalaje alimentare. La un moment dat, și ea a livrat pizza.

Acolo, în ciuda calificărilor lor, ei nu reușeau deloc să-și găsească de muncă în inginerie. În Rusia, mama mea a avut diverse joburi aleatorii, mai mereu croitoreasă, iar tatăl meu a lucrat inclusiv la un chioșc gen bodegă din Moscova și trafic de bunuri din Singapore. Noi am locuit pentru scurt timp în Cuba, din '88 până în '89, unde lucrurile nu au fost mai bune. Dar, în America, munca lor însemna o viață mai bună pentru copii. Exista optimism, un sentiment de avansare și țin minte cum, în primii ani, vizionam cu drag împreună Coming to America.

Filmul nu este lipsit de critici, mai ales despre felul în care prezintă stereotipurile africane. Însă eu mereu am considerat că Murphy a trecut de supozițiile astea despre personajul său. Până la urmă, el a fost un prinț și nu un om needucat care vâna lei, așa cum credeau americanii care-l cunoșteau. Eu eram descris ca un „dublu comunist” de colegii de clasă care nu știau ce să creadă despre originile mele din Rusia și Cuba. Din cauza numelui meu, Irina Gonzalez, eu mai eram numită câteodată și Speedy Gonzalez. Însă repetatele vizionări ale filmului mi-au transmis un mesaj mai puternic decât cel pe care-l primeam la școală: că stereotipurile oamenilor despre țări necunoscute și față de cei care imigrau de acolo sunt deseori nejuste, nefondate și deserveau doar pentru a le crea o imagine de ignoranță.

De asemenea, a mai deservit și la întărirea valorilor din familia mea. Pentru majoritatea imigranților, aventura până în America nu este una ușoară. Când am ajuns, părinții mei aveau doar cinci mii de dolari pentru toți patru. EI au reușit să se împrumute de zece mii de dolari de la o rudă care locuia deja aici, deși au muncit ani la rând ca să plătească datoria.

Ei nu s-au plâns niciodată și nici zâmbetul nu și l-au pierdut. La fel ca prințul Akeem, ei au lucrat cu entuziasm la fiecare loc de muncă. Asta se impune oricărui om care vine în țara asta: să muncească din greu, să-și facă o viață nouă și truda lui Akeem era un exemplu.

Desigur, el a avut parte de un altfel de final fericit. Secretul lui este divulgat și se instaurează haosul, deși rămâne cu fata la sfârșit. Totuși, în loc să rămână în America, Akeem se însoară cu Lisa McDowell în țara lui natală, Zamunda. Mai târziu, în timp ce ei pornesc în noua viață, într-un stil african regal, Lisa îl întreabă dacă chiar era dispus să renunțe la tot în numele dragostei. El o asigură că da și că pot în continuare să lase totul în urmă, dar ea îi răspunde scurt: „Nah.”

Sfârșitul e în mod deosebit înduioșător pentru mine ca imigrant, deoarece atinge o coardă sensibilă pentru toți cei care duc dorul țării natale. Dacă lucrurile nu ar fi fost atât de groaznice pentru părinții mei în Rusia sau Cuba, atunci nu am fi venit în America. Dacă părinții mei ar fi putut să avanseze și să ne îmbunătățească viața acasă, ei nu ar fi luat decizia dificilă de a ne muta la mii de kilometri de familie și prieteni.

Când mă uit în retrospectivă, la cei 30 de ani de Coming to America și cei 24 de ani ai familiei mele în America, nu mă pot abține să nu mă simt mândră ca imigrant.

Deși scopul lui era să găsească dragostea adevărată, visul american al familiei mele s-a împlinit într-un final. Părinții mei sunt acum patroni de succes, iar, cu ajutorul lor, eu am reușit să urmez cele mai bune universități și să lucrez în cariera pe care mi-am dorit-o.

Prin zâmbetul nemaipomenit al lui Akeem am reușit să înțeleg lupta părinților mei. Filmul a devenit favoritul familiei mele pentru că, în cele din urmă, era o poveste comică și romantică. Dar mereu va avea un loc special în inima mea pentru felul în care mi-a adus aminte de munca grea a imigranților atunci când se mută în America.

Urmărește-o pe Irina Gonzalez pe Twitter.