LGBT+

Viața mea ca adolescentă trans într-un liceu din Botoșani

M-au îmbrâncit pe scări la 12 ani, la 17 ani un prof m-a scos din clasă că aveam părul lung, dar cel mai grav a fost când pozele cu mine îmbrăcată în fată au fost distribuite în tot liceul de o colegă bună.
Iulia Roșu
consemnat de Iulia Roșu
Bucharest, RO
11.1.18
Fotografii din arhiva Alexandrei

Am fost o ciudată în liceu, mai mult în fața profesorilor decât a colegilor, cel puțin până la un punct. Lucrurile grele, însă, au început din școala generală. Îmi petreceam mai mult timp cu fetele și rareori am reușit să mă integrez în cercurile de băieți. Nu-mi plăceau nici mașinile, nici fotbalul, nici jocurile pe calculator, nici gagicile din reviste sau filme. Niciodată, în toți anii de școală, nu am jucat fotbal cu băieții. Mereu stăteam pe bancă, deoparte sau găseam o scuză ca să nu mă joc cu ei. La orele de sport niciodată nu alegeam sa fac ce făceau băieții, flotări sau mai știu eu ce exerciții masculine (în mintea mea de-atunci). Notele le luam pe alergări sau săritul corzii.

Publicitate

Cu toate astea, în clasele primare n-am fost bănuită de nimic, deși eu mă simțeam fată încă de pe-atunci. Ți-am povestit într-un text anterior despre cum a fost copilăria mea în Botoșani. Liniștea și pacea s-au transformat, însă, în clasele V-VIII, când colegii au început să-și dea seama că-i ceva dubios cu mine. Dubios față de ce-am învățat noi că-i normal. Totul se trăgea de la comportamentul meu, nu de la aspect. Așa c-am început să fiu „pedepsită”: unii mă împingeau, alții mă jigneau, am trecut și prin câteva tentative de bătaie. Mă rog, nu mi-a spart nimeni fața, dar îmi amintesc un episod care m-a durut.

Era opt martie, eram în clasa a șasea. Băieții au decis să le cumpere prăjituri și sucuri fetelor, dar era nevoie de bani să ia dulciuri, de fapt, pentru toată lumea. Așa că au organizat un grup, în care am decis să nu mă implic, dar am contribuit totuși cu câțiva lei ca să evit alte discuții despre „fetița clasei”. Când s-au adus cumpărăturile în clasă, eu n-am primit nici măcar o prăjitură. „El nu merită, e un fătălău”, mi-a zis un coleg, iar restul au început să râdă. Am simțit atunci, chiar dacă aveam 12 ani, că sunt ultima persoană de pe pământ.

Nu vreau să-mi dramatizez anii de școală, nu mi-am luat bătaie gravă, au fost mai mult îmbrânceli pe scări, palme peste cap, piedici și jigniri, dar cred că nu e nevoie să fii trans sau gay ca să ajungi ținta răutăților în școală. E îndeajuns să fii doar un pic diferit și atunci ai parte de un tratament special. Cert e că lucrurile astea sunt, însă, îndeajuns să mă facă să urăsc anii de școală generală. Am terminat-o cu brio, totuși, și-am intrat la liceu. Eram convinsă c-o să dau peste persoane mult mai deschise la cap și eram super entuziasmată c-o să încep o nouă etapă. Aveam de gând să fiu, în sfârșit, eu.

Ba contează cât de lung ai părul

Primul an de liceu a fost super, mă împrietenisem cu toți. Chiar și cu băieții. Mi se păreau de treabă și în ciuda faptului ca pe vremea aia eram doar un băiat feminin, nu aveau absolut nimic împotrivă. Am trăit și la liceu vorbele alea cu „fetița clasei” și alte ironii, dar le-am luat mai mult ca pe niște miștouri. Unii dintre ei îmi erau chiar prieteni și știu că n-o făceau cu răutate.

De fapt, de când începusem liceul, parcă situația luase o turnură nouă. Nu mai aveam treabă cu colegii, însă aveam cu profesorii. Eram diferită, îmi lăsasem părul lung, mă pensam și deja începusem să folosesc puțin machiaj, dar nu era sesizabil. Purtam, în general, haine unisex și încercam să nu ies în evidență cu nimic pe vremea aia. Mai puțin cu părul.

L-am lăsat să crească și, evident, s-a transformat într-o problemă pentru unii profesori. Îmi amintesc un episod, când profesorul de religie, care era și preot, a intrat la oră. Îmi țineam părul prins, de frică, și încercam să-l maschez cât de cât. Cu toate astea, în timp ce se plimba prin clasă și ne povestea despre smerenie și mântuire, s-a oprit în dreptul băncii mele. Inima mi se urcase până-n gât că aproape îi simțeam gustul. Eram căcată pe mine și știam oarecum ce-avea să urmeze. Proful-preot mă ridică în picioare și-mi zice:

„Tu ești nebun? Uită-te un pic în jurul tău și spune-mi ce băiat mai vezi ca tine?”.

M-a scos din bancă, apoi din clasă și m-a târât după el prin toată școala în căutarea disperată a dirigintei mele. A găsit-o într-un final, avea ore la o altă clasă. M-a împins pe ușă și-a întrerupt ora: „Hal de băiat ce-aveți în clasă. Vă place?”. Apoi, a pus mâna pe umărul meu, m-a întors brusc cu spatele la ea ca să-i arate podoaba mea capilară. Am ieșit și din clasa asta, nici nu mai știu ce a zis diriga mea, dar îmi amintesc c-am ajuns în fața biroului directorului. Omul, însă, nu era la școală atunci, așa că scăpasem de o umilire în plus. Am revenit amândoi la clasa mea. Stăteam în picioare, lângă bancă, cu capul în pământ. Nu știu dacă colegii mei îngânau sau nu ceva, nu mai auzeam nimic altceva decât propria respirație. Proful a spart liniștea asta bolnavă din capul meu: „Ești anormal, băiatule. De ce-ți ții părul lung? E cuib pentru păduchi?”. Am început să plâng. Proful a chemat-o pe mama la școală să-i țină o lecție despre cum să-și crească mai bine progenitura în speță. Adică pe mine.



Mama a lăsat tot și-a venit după mine la școală. Era speriată și nervoasă în același timp. O așteptam împreună cu preotul în fața cancelariei. Unii colegi s-au oprit să se uite la noi, alții așteptau cu telefoanele un show care să-i facă celebri pe YouTube. Nu mai știu ce cuvinte s-au folosit în tot scandalul ăsta, dar îmi amintesc când un băiat cu părul mai lung a trecut pe lângă noi, iar mama i l-a arătat profului. Omul l-a justificat rapid: „Da, doamnă, dar acest copil merge la mănăstire”. Era vorba de colegul meu care voia s-ajungă preot sau ceva. Mama s-a enervat, m-a tras de haină și-am plecat împreună acasă.

Toată treaba asta s-a întâmplat când eram în clasa a XI-a și, mai târziu, mi-am dat seama că nu era despre părul meu lung, ci despre mine cu totul. Un băiat care era fată. O ciudățenie pentru un prof de religie. Tot în perioada aia am început să chiulesc tot mai mult, mă duceam mai des la medic și la terapie, decât la școală.

Am trăit bullyingul ăla ca-n filme și nu e deloc ok

Apoi, s-a întâmplat răul cel mare. Pe vremea aia aveam niște poze făcute de un fotograf pe care-l știam. Poze în care arătam sută la sută fată și asta mă făcea să mă simt mai bine. Poate-ți pare o prostie, dar toți avem nevoie de validare. Fotografiile alea erau validarea mea ca fată: machiaj, haine, tocuri, atitudine, tot tacâmul la care visam. O colegă s-a gândit că-mi face un bine, așa că le-a distribuit pe grupul școlii și-apoi, în pauze, le arăta colegilor: „D-asta lipsește el de la școală”, le spunea și profesorilor. A reușit să facă rost de ele de la un prieten care le descărcase de pe noul meu cont de Facebook, de fată. Pe cel de băiat îl închisesem, iar pe ăsta nou, încercasem să-i țin departe pe colegi și pe profesori. Degeaba.

Atunci a început, însă, adevăratul bullying, cam ca ăla pe care-l vezi în filmele americane de căcat și despre care zici: e tras de păr.

Trasă de păr am fost eu, scuipată și umilită pe la colțurile școlii, de diferite gășculițe de adolescenți care vedeau în treaba asta o formă de divertisment: „Vrei să ne sărutăm, prințeso?”, mi-a zis un tip, în curtea școlii. Am abandonat clasa a 11-a înainte cu două luni de finalul de an, însă diriginta mea a insistat la ceilalți profesori ca mediile să-mi fie încheiate. Diriga care-mi era și profa de română m-a susținut mereu. Am avut, însă, și colege de clasă care mi-au fost alături, n-a fost dracu' atât de negru.

După ce am renunțat la școală, am umblat mai mult din medic în medic. Pe vremea aia luam un pumn de pastile ca să pot trece peste dramele din liceu. Am petrecut pauza asta de studii împăcându-mă cu mine, apoi am decis să-mi fac bagajele și să plec la Brașov. Să fiu femeie.