Am stat o zi cu un arestat la domiciliu în România și-am văzut cum e închisoarea de acasă

Cobor din lift cu un etaj mai jos și aud pe casa scării: „Aici, aici, haideți!”. Cum urc pe scări, zăresc un cap ieșit de după tocul ușii, în timp ce corpul e rămas de partea cealaltă, în interiorul apartamentului.

Bogdan Milen, un tip de 40 de ani, e închis de pe 26 noiembrie 2017 în apartamentul lui cu două camere, dintr-un cartier din București. Casa e formată dintr-o sufragerie mică, înghesuită de cărți stivuite, ornamente, pături, haine, un dormitor mic și el, dar cu un geam mare, de care Bogdan se bucură că nu mai are gratii și o bucătărie în care intră mai ales să-și facă cafea și când vine mama lui cu provizii. Vorbim în sufragerie, de o parte și de alta a unei măsuțe invadate cu pachete de țigări și dulciuri. Holul de la intrare e suficient de mare încât să încapă un frigider, pe care are trei stickere cu Rapid, echipa lui favorită. Când îl întreb cine îl reprezintă în instanță, primul lucru pe care mi-l spune despre avocata lui e că e rapidistă, ca el. Spune că el e cu galeriile de vreo 25 de ani.

Pe Bogdan, un tip robust, de care la prima vedere am crezut că e un sportiv, l-am cunoscut după ce-am vorbit cu mama lui, în fața Penitenciarului București-Rahova, în seara în care îl aștepta să îl ducă acasă. Eu eram acolo să vorbesc cu cei liberați în baza legii 169/2017 a recursului compensatoriu, prin care, la fiecare 30 de zile executate în penitenciar în condiții improprii, se scad șase zile din pedeapsă. Din octombrie, când a intrat în vigoare legea asta controversată, au fost propuși spre liberare peste 3 349 de oameni, iar 883 au și ieșit. Alți două mii au fost liberați condiționat. Unii dintre cei care-au ieșit s-au întors deja după gratii.

Atunci, mama lui Bogdan mi-a spus că, la fel ca multe alte măsuri privative sau nu de libertate, și în cazul arestului la domiciliu una e ceea ce scrie în lege, alta e ceea ce se aplică la noi. Bogdan crede că realitatea de după gratii și labirintul justiției sunt două lucruri care parcă își propun să îi dezumanizeze pe cei care ajung în mijlocul lor, în loc să îi ajute să se reabiliteze și să se reintegreze.

Arestul la domiciliu este, începând din februarie 2014, când au intrat în vigoare Noul Cod Penal și Noul Cod de Procedură Penală, una dintre măsurile alternative la arestul preventiv. O Ordonanță de Urgență aprobată în vara lui 2015 prevede faptul că un om poate fi arestat la domiciliul lui pe o perioadă cuprinsă între 30 și 180 de zile, în timpul urmăririi penale. În faza de judecată, arestul la domiciliu nu poate depăși cinci ani în total.

Practic, asta e o metodă alternativă care nu îi trimite pe oameni după gratii, ci îi închide la ei acasă. Inculpații arestați la domiciliu „sunt monitorizați de către polițiștii din cadrul Birourilor de Supraveghere Judiciară sau a Birourilor de Ordine Publică prin vizite inopinate”.

Conform Codului de Procedură Penală, judecătorul poate dispune ca un inculpat arestat la domiciliu să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere, doar că, deocamdată, în România, sistemul lipsește cu desăvârșire. Totodată, costurile implementării acestei măsuri ar fi destul de mari, motiv pentru care mai multe țări europene au renunțat la brățări la scurt timp după introducere. La noi, cei arestați la domiciliu, de cele mai multe ori, sunt crezuți pe cuvânt că nu ies din casă.

„În prezent, nu există un cadru legal care să reglementeze modul de punere în aplicare a dispozițiilor Codului de Procedură Penală cu privire la purtarea unui sistem electronic de supraveghere”, mi-au spus cei de la Centrul de informare și relații publice al Inspectoratului General al Poliției Române.

„Toată lumea știe de brățara asta, dar nimeni n-a văzut-o. Am vorbit cu pușcăriași grei, cu mai multe condamnări, n-au văzut-o”, spune și Bogdan, tipul arestat la domiciliu cu care am vorbit.

În cazul în care inculpatul încalcă „cu rea-credință această măsură sau obligațiile care îi revin”, poate ajunge în arest preventiv, spune Agentul șef adjunct de poliție Cilincă Gabriel.

La finalul lui 2017, deputatul PSD Cătălin Rădulescu care a depus controversatul proiect de modificare a Codurilor Penale, asupra căruia a revenit și-a spus că-l va retrage, nu vrea să renunțe însă la arestul la domiciliu pentru pedepsele sub 3 ani. Spune el: „mai puțin pentru faptele cu violență și recidiviști”.

Această măsură ar trebui aplicată doar în cazul celor care nu sunt un pericol social și al celor care dovedesc că sunt pe drumul spre reintegrare. În realitate, e mai complicat și mereu altfel.

În ultimii ani, diverși oameni politici acuzați de luare de mită și abuz în serviciu, precum Elena Udrea, primarul Iașiului, Gheorghe Nichita, sau Gabriel Sandu, fostul Ministru al Telecomunicațiilor, precum și oameni de afaceri ca Dan Adamescu sau personaje ca Sile Cămătaru au fost plasați în arest la domiciliu, ca alternativă la închisoare. Viața închisă însă în vile de sute de metri pătrați, cu grădini și piscine nu este însă una chiar nefericită.

Un alt caz extrem de mediatizat a fost cel al tinerilor din Vaslui, care au violat o fată.

În 2017, măsura preventivă a arestului la domiciliu a fost dispusă în 2 326 de situații, în 43 de cazuri fiind înlocuită cu arestul preventiv, ca urmare a comiterii de noi infracțiuni, conform datelor poliției.

Bogdan este unul dintre cei 2 326 de oameni arestați la domiciliu anul trecut. Am fost la el acasă, să aflu de ce a ajuns să fie închis acolo și cum e o zi în care îți poți încuia ușa casei doar din interior.

Înainte de a fi lăsat să-și facă detenția acasă, Bogdan a petrecut cinci luni în închisoare. Își amintește că a primit o înștiințare acasă, să se prezinte la circa de poliție. În dimineața zilei de 6 iulie 2017, s-a dus buimac, pentru că tocmai venise de la mare. Era acuzat de vătămare corporală pentru o bătaie în care a fost implicat împreună cu un prieten în luna mai.

„M-am dus de bună voie la circă și am ieșit peste cinci luni. Cum adică, nu dorm acasă? zic. Ne-au arestat preventiv, vătămare corporală, 2-7 ani.”

Bogdan spune că s-a simțit judecat nu doar pentru ce-a făcut, dar și din cauza aspectului: înalt, impunător, chel, cu cioc, cu tatuaje.

A intrat în secția de poliție, „am fost dus jos, unde stau pușcăriașii” și pus să se dezbrace.

„Îți dai seama cum vezi asta la 40 de ani. Șireturile jos, ciorapii, chiloții, tot. Stăteam așa ca prostul, nu îmi venea să cred. Ai o tehnologie de scanat, nu poți să mă pui să îmi dau chiloții jos. Se uitau așa. Ia, întoarce-te! M-am întors.”

Bogdan spune că apoi a fost dus într-o cameră în care mai erau închiși opt oameni. Dintr-un mandat în altul a stat acolo trei luni, până când a fost mutat la Penitenciarul București Rahova, unde a mai stat două luni. În final, i-au schimbat măsura cu cea a arestului la domiciliu.

„A fost groaznic, nu făceam absolut nimic în închisoare. Nu ne-a instruit nimeni de ce puteam face. M-am dus la căpitan și i-am spus că vreau să ies la orice activitate, chiar și la biserică. Trebuia să înghit Taraf TV toată ziua. Să mănânc și să fumez pe ascuns. Nu ai cum să împarți cu toată lumea. Se juca barbut de față cu poliția, se băteau de față cu poliția. Nu îți mai spun cum mirosea.”

Ca să treacă timpul mai ușor, a avut grijă de sala de sport din penitenciar și le-a scris celor pe dragi de acasă: mama, fiica sa care locuiește în străinătate cu mama ei, prietena lui. În timp ce povestește, învârte niște mătănii pe degete. Sunt singurul lucru primit de la unicul prieten pe care și l-a făcut după gratii.

A împlinit 40 de ani în închisoare. De ziua lui a primit o plăcintă cu brânză dulce și stafide de la mama lui. Spune că a fost o zi ca oricare alta, în care s-a chinuit să vadă lumina soarelui, să nu se gândească la timp și să uite de „gratiile ordinare”.

„Mă gândeam la ai mei, la oamenii care sunt acasă. Că mi-am îngreunat mie situația, dar cel mai mult suferă ei. Se chinuie pentru mine pentru că e costisitor la închisoare. Am bonulețele de la tot de la magazin, o lună jumate în Rahova – 6 200 de lei.”

Cât a fost după gratii a văzut oameni care se tăiau, care se dădeau cu capul de gratii, leșinau acolo, doar ca să fie duși la spital sau ascultați.

Își amintește că atunci când era la pușcărie își dorea să i se dea și opt ani de arest la domiciliu. Orice, numai să plece de acolo. În prima săptămână de când s-a întors acasă nu prea a putut să doarmă, mintea încă îi trimitea flash-uri de cum a fost după gratii. A chemat-o pe sora lui la el, să nu fie singur.

„E o chestie psihică, te apasă ceva, te face să te gândești mereu acolo. Te simți mai liber, dar nu ești liber mental, te urmărește ceva, auzi mereu ușile alea cum se trânteau.”

La el în apartament, se aude Villalobos din boxe, iar din când în când, Bogdan primește câte o notificare de la jocul pe care l-a lăsat în stand-by. Spune că cei de la poliție care vin să verifice că nu iese din casă nu au un orar anume. Uneori vin la 3 noaptea, alteori la 6 după-masa sau la 8 dimineața.

Poliția sună la interfon, Bogdan le deschide. Ei nu intră în apartament, el nu iese. Îl verifică din prag. „Să trăiți, bună ziua, bună ziua. O zi bună, o zi bună.” Bogdan povestește cum, la un moment dat, n-a venit niciun polițist timp de trei zile consecutive. S-a panicat.

„Mă gândeam că au venit și n-am auzit sau nu a mers interfonul și să nu-mi facă raport. I-am sunat eu să văd ce s-a întâmplat. Am mania jocurilor, joc cu căștile pe urechi, mai ascult muzică tare, mai bat în tobe, poate că nu aud.” Polițistul cu care a vorbit la telefon i-a spus să stea liniștit, nu îl căutaseră.

De Anul Nou, la 12 noaptea, i-a trecut prin cap să spargă o sticlă, să-și spargă ghinionul, dar a renunțat repede când s-a gândit că dacă aruncă o sticlă de la etajul 9, te miri ce belele își mai face. A înțeles că faptele violente vin cu consecințe.

În ultimele două luni a ieșit din casă doar ca să meargă la instanță. Are un traseu stabilit de poliție pentru asta și încă unul de rezervă. Când ajunge, semnează ora la care intră, la fel când pleacă. Are maximum 40 de minute să ajungă la circa de poliție și apoi tot cam atât să se întoarcă acasă. Singura restricție e să nu îi contacteze pe cei din dosar: colegul de infracțiune, părțile vătămate, martorii.

Spune că a intrat „într-o rutină de azil. Mă trezesc la 7-8, deschid geamul, în fiecare dimineață mă uit pe geam, să văd soarele liber. Apoi mă pun în pat și mă uit în oglindă. Mă gândesc 2-3-5 minute la mine, la situație, la familie. Fac duș, cafea, țigări, știrile sportive, muzică, joc Counter Strike”.

Cel mai mult se bucură când vine cineva în vizită. Când nu, se plimbă prin casă.

„Îmi iau adidașii, mi-am cumpărat adidași noi și i-am tocit pe aici prin casă. La ora 23 mă culc. Am văzut toate episoadele, toate filmele, știu toată muzica.”

Uneori poliția sare câte o zi, dar mama lui vine zilnic cu provizii.

Nu știe cât o să continue situația, dar speră de fiecare dată ca următorul drum la judecătorie să fie și ultimul. Pe 8 februarie are următorul termen, dar habar n-are la ce să se aștepte - din arestat la domiciliu poate redeveni oricând un om liber, dar la fel de bine se poate întoarce după gratii.