Cum e să fii elev în România când Primăria îți schimbă liceul mai rapid decât se schimbă premierii

În ultimii ani, Liceul de Arte Plastice din Timișoara a trecut prin multe faze. Dar și case. Dacă până-n 2013 acesta era adăpostit chiar în buricul târgului, peste drum de Primărie, vechiul edil a considerat încă din 2011 că nu mai merită să le achite utilitățile, „ca pedeapsă pentru că profesorii şi părinții nu au fost de acord să se mute din clădirea închiriată în altă locație de pe B-dul Liviu Rebreanu”.

A doua casă a lor a fost pe Bulevardul Regele Carol I, la Colegiul Tehnic de Vest, până când furtuna nasoală din septembrie le-a zburat acoperișul. Apoi s-au mutat pentru o lună la Colegiul Național Bănățean (CNB), iar de ceva timp au fost s-au mutat definitiv în complexul liceului UMT, destinația lor finală. Deși inițial a trebuit ca părinții să facă presiuni pentru ca ăi’ mici să aibă căldură, toate s-au rezolvat, astfel că n-au înghețat cu pensulele pe hârtie.

Am fost ieri să discut cu câțiva dintre ei. Dana Miclăuș-Mercea, care coordonează secția de Arte vizuale a Centrului Județean de Excelență Timiș, ne-a primit și ne-a făcut cunoștință cu colectivul. Asta ca să înțelegem mai bine perioada tumultuoasă prin care-au trecut copiii, de ce iubesc artele în ciuda tuturor greutăților și ce speră că se va petrece în anii de liceu rămași.

„Sunt a unșpea, așa că am prins doar a doua mutare. Iar eu am venit doar din liceu la Arte, nu din generală. Dar am colege care au prins-o pe prima, acum cinci ani.

A fost haos. Asta și pentru că eu m-am mutat cu familia în altă parte și eram cu toate chestiile în cutii în aceeași perioadă. Efectiv mă simțeam pe drumuri. N-aveam ateliere, n-aveam unde să lucrăm, unde să ne pregătim temele și să facem ce voiam în anul respectiv, ca acum, când avem Olimpiadă. Dar trebuia să facem chestiile astea, așa că atât noi, cât și profesorii, care erau efectiv dărâmați, căram chestii.

Nu au fost probleme mari la CNB, dar am auzit unele replici. Asta pentru că făceam ore după-masa, într-un corp de clădire unde făceau copiii mici. După ce terminam orele, trebuia să strângem toate materialele după noi, că nu le puteam lăsa așa. Doar că găseam dezordine când intram, iar noi am încercat să le explicăm că nu putem. Iar profii de-acolo s-au luat de unii colegi de-ai mei că aveau pierce-uri sau părul prins în anumit fel. La un moment dat, un prof s-a legat de-o colegă de-a mea că a avut un energizant. Măcar am ajuns aici, unde ne bucurăm că avem spațiu și curte, unde vom putea face vara modelaj și sculptură.”

„La CNB a fost foarte dubios, că acolo aveam ore după-masă, de la 12 sau 13. Iar mie mi-a fost greu, că-s navetist, vin de la 25 de kilometri. Probabil că dacă stăteam în Timișoara, mi-ar fi plăcut mai mult după-masa. Îmi mânca foarte mult timp, că pe la opt ajungeam de obicei acasă.

Am încercat să-mi șterg din memorie toată faza asta. Nu mi-a plăcut, îți dai seama, că am pierdut foarte mult timp de muncă pe asta. Încă îmi caut stilul, dar cel mai mult mă atrage perioada renascentistă și stilul baroc. Probabil că ultimul, cel mai mult. Cel mai mult din perioada asta am învățat că timpul e prețios. În rest, n-am stat să mă gândesc la ea prea mult, că n-a fost o experiență plăcută. Dar mă bucur că ne-am mutat aici, că avem mult mai mult spațiu. După ce termin liceul aș vrea să fac tot Arte. Ori Timișoara, ori Cluj. ”

„Am prins fix valul ăla, primul, cu mutarea. De cărat n-am cărat foarte multe, dar mi s-au stricat foarte multe. Asta pentru că pictez în ulei, terebentina e un diluant destul de puternic, pensulele le spăl cu săpun de casă, care-i destul de caustic, iar pensulele-s din păr natural de porc. Deci se strică repede, mai ales dacă uiți să le mai speli.

Toate mutările astea mi-au dat o stare de tranzit absurd. Eu stau în internatul din clădirea veche a liceului de pe Carol, iar acolo nici acum nu-i terminat acoperișul ăla. Au pus doar niște folie după furtuna aia nasoală. E amuzant cum pentru toate celelalte licee s-a rezolvat rapid treaba, iar pentru noi nu. Dar, na, vorbim de școli considerate prestigiu, îți dai seama.

Am ales artele că am început să desenez în timp ce se despărțeau ai mei. Eu mă dusesem inițial să învăț electronică și calculatoare la Clubul copiilor din Orțișoara, orașul din care sunt. Am mers acolo vreo două luni, dar îmi era frică să merg la baie, care era undeva la etajul unu. Când am urcat, am văzut că se desenează. Așa m-am apucat, că mă relaxa. Eu desenam doar în creion, dar aici m-au condiționat să folosesc culoare. Țin minte că citeam despre cum Corneliu Baba, pictorul pe care-l învăț acum, că a intrat la taică-su’ în atelier și s-a pierdut în mirosul de diluant. Cumva, am trăit senzația aia, așa că mi-am zis «am timp să fac arhitectura, dar ia să încerc pictura!».”

„Acum sunt penticostală, dar eram catolică, iar tata e ungur, de-acolo numele. Am ales Liceul de Arte că auzisem că e frumos și cu copii de treabă, iar atmosfera e plăcută. Plus că-mi place foarte mult să pictez și să desenez, iar aceasta a fost cea mai bună variantă pentru mine. Puteam să mai merg și la un liceu creștin, că acolo cunoșteam mai multe persoane, dar mama a insistat să vin aici. Într-un final, am luat decizia asta.

Părinții m-au îndrumat spre acest liceu, că mi-au zis că pentru asta sunt făcută. Și chiar simt asta. A fost destul de complicat cu mutările, dar a meritat efortul. Acum suntem doar noi aici, avem spațiu verde și un atelier foarte frumos. Cred că asta e cel mai important.

Sper ca în următorii doi ani pe care îi mai petrec aici să aranjăm locul și să fim mai liniștiți. Suntem la început și încă e complicat, dar încetul cu încetul se aranjează lucrurile. Într-un singur cuvânt? Aș zice că a fost frumoasă perioada, că am învățat cum să colaborăm și să fim o echipă.”

„Eu-s din Caransebeș, dar am venit să stau la o verișoară ca să studiez aici. Fac asta de când am șase-șapte ani, mergeam la ore, îmi plăcea. Mă întrebam dacă să vin la Timișoara sau nu. Nu-i chiar ce făceam acasă, unde pictam pe stil mai vechi cu o doamnă mai în vârstă. Aici e ok, că suntem mai mulți. Și pentru mine e mai bine aici, că-i mai aproape de unde stau.

Cât despre perioada mutărilor, era destul de aglomerată, că făceam ore de după-masa. Era greu, că mutam bănci și a trebuit să ne facem noi totul, inclusiv curat în clasă și să spălăm pe jos. N-am avut tablă vreo lună! La profi nu am sesizat vreo atitudine, dar făceam ore în clasa unor copii de-a cincea, care erau atât de nervoși, încât trânteau mesele când veneam. Poate ne vedeau altfel, că tot ziceau «a, iară au venit ăștia de la Arte, uită-te la ei».

Aici e fain, că ai atelier de pictură, altul e de grafică, ai clase. Acum avem spațiu. Sper ca în următorii doi ani să se termine liceul, că încă mai sunt părți în care nu s-a terminat amenajatul. Dar nici să nu fie prea școală, că după aia devine prea strict. Să te simți, totuși, ca la un liceu de arte.”