La petrecerea cu Adi Minune am văzut că-n fața manelelor suntem toți egali

Sunt un copil al anilor '90 ca mulți dintre cei de până în 35 de ani și pentru noi toți manelele sunt singura muzică pe care n-am uitat-o niciodată. Fie că-ți plăceau, fie că nu, indiferent unde ai crescut a existat câte o boxă, câte un casetofon din care auzeai manele. Poate era unchi-tău care se îmbăta cu vin de țară și punea muzica la mașină. Poate era vecinul de la trei care nu știa decât să se bucure cu muzică tare-n sistem.

Live de la concertul lui Adi Minune.

Eu mi-aduc aminte toate întâlnirile familiei pe muzică lăutărească sau populară (rareori), cu zeci de casete ținute în cutii și scoase la evenimente importante. Că era Paște sau doar weekend, petrecerile de la țară se învârteau între muzica de acasă și discoteca pentru cei tineri. Bunicul, un alcoolic mai toată viața lui, era surd și stătea lângă boxă, ca să simtă bassul și să audă ceva.

Și cum stătea el acolo, capul i se bălăngănea dintr-o parte-n alta de la alcool și degetul arătător de la dreapta desena niște semicercuri în aer, ca și când simțea muzica.

Pentru toți copiii 90ilor, muzica asta nu-i muzică de iubit sau urât, pur și simplu e suma aia de instrumental și versuri care umplea liniștea și te distra la discotecă. La liceu mi-am schimbat gusturile, că doar nu-s o maimuță căreia îi e teamă de schimbare, dar de vreo doi ani mă tot duc pe la chefuri cu manele ca să văd cine mai vine.

La ultimul ți-am zis că am încercat să ascult neironic și mi-a ieșit. După ăsta cu Adi Minune de la Kran sunt decis: nimeni n-ascultă ironic, dar și-au găsit unii o scuză penibilă. Că doar nu ești prost să dai bani, să bei de banii tăi și tot să ți-o arzi metahipster care urăște manele. Când intră Salam sau Minune, lași dracu' harfele și dai din cur sau din cap, că știi că asta ți-a marcat copilăria și d-aia te-ai dus la chef, chiar dacă spui orice altceva.

Nu, ce am zis mai sus nu-i o glumă că e scund. Ce dracu', evident că e scund, știu asta de când apărea prima dată la TV și făceau alții mișto de el că nu se vede în mașină. E un fapt, nu o mirare. Însă chiar a trecut pe lângă mine și aproape l-am ratat. Mergea în față cu un alt băiat în spatele lui. Și-a făcut oarecum loc printre oameni, a înconjurat sala de la intrare până la canapeaua lui și nimeni n-a băgat de seama în afară de mine. M-am luat după el să văd cine-l remarcă. Nimeni.

La fel de nașpa a fost când voia să urce pe scenă. În jurul ei erau deja oameni și el nu prea avea cum să se remarce ca să ajungă unde trebuia. A fost cumva umor absurd, așa, că oamenii se uitau la microfoane, îi strigau numele și el tocmai din cauza lor nu putea să ajungă.

În fine, nu știu dacă e bine sau rău, dar cred că e un fel al oamenilor de a aplauda și de-a se bucura doar la chestiile pe care li le-arăți evidente și pe scenă. Avea să ajungă și pe scenă, în sfârșit, la vreo juma' de oră după ce-a intrat în bar.

Orice ar spune prietenii tăi publicitari, PR-iști și din alte arte creative și vizuale, poporul a venit pentru Minune. A cântat și Hailu Mergia o muzică d-aia pe care îți torni vin sau bourbon în pahar și-l legeni ușor prin aer, dar când a intrat Adrian și-a dat și sala seama că atunci a început noaptea. O noapte de-o oră cum ține și aventura aia pe care o ai cu fata aia pe care nu știi de ce-o placi, dar ai face lucruri mari pentru ea.

Teoria mea cu anii '90 de la început nu-i doar ca să scriu ceva despre viața mea, ci așa mi-a părut că s-a desfășurat Adrian la petrecere. Cei care nu ascultă manele zi de zi, ca gen favorit de muzică, știu melodiile de acum 15 sau 20 de ani - normal că-ți sună cunoscut „vine poliția și-mi ia toată marfa" - și viralele. Ălora vechi le-ai putea spune protomanele. „Saint Tropez" e un exemplu și a cântat-o fix p-asta în prima jumătate de oră. Apoi a fost „Bambina", o manea dedicată celei mai cunoscute florărese din București.

Foarte probabil mulți dintre cei care au fost la party nu știu asta, dar maneaua aia e despre un matriarhat atât de puternic, încât ar plânge de invidie feministele.

Dacă ai citit până aici și-ai ascultat și „Bambina", probabil că deja strâmbi din nas la gramatica maneliștilor. Și fix ăsta-i cel mai stupid argument pe care îl au unii când vine vorba de ascultat sau neascultat manele, că-s interpreții agramați.

Pe scurt, așa e genul, nimănui nu-i pasă de regulile Academiei, ci de cum se simte piesa aia pentru om, cât de repede sare cu banii sau cât de curând îl cheamă pe lăutar iar să-i cânte. Că dacă-i iei la gramatică pe toți cântăreții, atunci ești un om trist care n-a înțeles de ce există gălăgia asta armonioasă care te bine dispune și-i spunem muzică.

Pe manelele, mai noi și mai vechi, ale lui Minune s-au rupt toți. În fundul sălii stăteau fetele indecise la granița dintre om și hipster, lângă bar stăteau cei pe care i-ai putea găsi lejer la restaurantele de manele din București, iar lângă scenă, de după niște perdele negre, erau hipsterii care și s-ar fi distrat, și ar fi privit arogant-autosuficient la ce-i pe scenă.

Printre ei fete dădeau din șolduri și din bust. În grupuri de câte doi mai și jucau un ping pong, ca și cum după ce ai dat câteva zeci de lei pe bilet și băutură vrei să nimerești cu paleta o minge albă într-o cameră prost luminată.

Din toată crema asta de oameni, dansul a fost în toată direcțiile. Femeile învață repede ce-i de pus în valoare - țâțe, buci, coregrafie, dacă vrei așa - și bărbații încearcă să aibă un dans cât de cât pe ritm. Mie bărbații mi se par extrem de norocoși la chefuri cu manele.

Sau, mă rog, eu sunt, că nu-mi place să dansez. Tot ce ai de făcut, ca bărbat, e să ridici o mână în aer, să te miști puțin pe picioare și să pocnești din degete. Femeia dansează în jurul tău, se unduiește, se scutură, se distrează, și tu-i conduci dansul ca un patron (oricât de sexist ți s-ar părea asta).

Cred că în anii ăștia de tranziție muzicală, când manelele intră într-un oarecare mainstream, trebuie să fie evidentă o chestie: niciodată un concert de așa ceva nu va fi ca unul d-ăla cu care ești obișnuit. Un lăutar nu cântă ca să mulțumească mase, că nu-l ajută cu nimic dacă ăia cântă-n cor cu el sau dau din pălmuțe. Pe el îl ajută ceva mai pragmatic: banu'.

Și Adi Minune e un lăutar, așa a început când băga acordeon împreună cu Dan Bursuc în Centrul Vechi. Cel din urmă a devenit impresar și culegător de talente din care scoate maneliști.

Un lăutar, și poți lua nunta de exemplu, vine la masă și-ți bagă două-patru versuri să-ți deschidă apetitul și buzunarul, să plusezi, să spui ceva frumos de gagică, de mamă, de tată, de soartă. Poți s-o arzi metaironic și om care vine la manele doar ca să urască genul cât vrei, că lăutarului nu-i pasă. El vine, te citește nițel și-ți zice pe inima ta. Să te simți jupân, împărat, bogătaș, interlop, familist, amant cât Casanova. Apoi mai plătești și tu ceva, că nu cântă gura singură și nici acordeonul nu știe singur notele.

Asta e și curiozitatea mea mai mare: oare ce simt Salam, Minune și alții când se urcă pe scenă și cântă în fața publicului în loc să-i cânte la ureche.

N-a ținut mult, o oră, dar cert e că Adrian Minune a urcat pe scenă și de la înălțimea aia ne-a privit pe câțiva în ochi. Era în sacou, cu batistă la piept (cu stil, cum a zis în documentarul difuzat de BBC), dar pe sub avea un tricou sclipicios, așa cum cred că te-ai aștepta de la maneliști, iar în fața lui o mână de oameni cu care e mai mult sau mai puțin obișnuit ca stil și comportament. Și le-a cântat, și s-a jucat cu mintea lor până au dansat de-au rupt pe sistemul lui Minune și-au mai cerut un bis.

Îl găsești pe Răzvan și pe Facebook.