Medicii încep să înțeleagă cum funcționează flashback-urile psihedelice

Nu încape îndoială că renașterea medicinei psihedelice a intrat în mainstream. În Marea Britanie, se înființează tot mai multe rețele sociale numite Psychedelic Societies, pe măsură ce la știri apar regulat rezultatele studiilor despre utilizările terapeutice ale LSD-ului, ale psilocibinei și ale MDMA-ului.

Dar, la fel cum reclamele TV pentru medicamente antidepresive tind să ne arate numai soare și oameni fericiți, susținătorii terapiilor cu substanțe psihedelice tind să evite efectele secundare și potențialele pericole ale acestor terapii. În special riscul principal: flashback-urile – reîntoarcerea spontană și scurtă la starea alterată de conștiință provocată de droguri, care poate apărea la câteva săptămâni sau luni după consum.

Apoximativ cinci procente dintre persoanele care au luat o substanță psihedelică precum LSD-ul experimentează, la un moment dat, niște flashback-uri nu foarte tulburătoare, care se manifestă prin umbre mișcătoare sau lumini la o zi sau două după consum. După ce aceste episoade trec, de obicei nu se mai întâmplă din nou. Dar dacă se repetă și mergi la medic, s-ar putea să fii diagnosticat cu „Tulburarea de Percepție Halucinogenă Persistentă" sau TPHP.

Dar, pe măsură ce substanțele psihedelice devin tot mai utilizate în medicină, începem să înțelegem din ce în ce mai bine cum funcționează TPHP. John halpern, fost psihiatru la Harvard, și-a dedicat o mare parte din carieră studiului flashback-urilor. Într-unul dintre cele mai recente studii ale lui, Halpern a analizat douăzeci de persoane care au raportat simptome de flashback precum alterări vizuale, probleme de concentrare sau anxietate, ca să vadă dacă poate depista caracteristicile principale ale tulburării.

A descoperit că par să existe două tipuri de TPHP – prima e mai mult sau mai puțin similară cu ce experimentează majoritatea oamenilor care au flashback-uri: nu durează mult, dar îți împiedică buna funcționare, mai ales dacă ești o persoană foarte anxioasă. Al doilea tip e mai rar – afectează una din 50 000 de persoane care iau o substanță psihedelică, dar poate fi foarte deranjantă. TPHP Tip-2 se caracterizează prin halucinații vizuale puternice, constante și incontrolabile. Unele persoane au raportat că au văzut halouri în jurul obiectelor, lumini colorate, obiecte care lasă urme când se mișcă sau purici ca la un televizor stricat peste imagine. Alții au raportat „palinopsia" – senzația că există mereu un obiect chiar în afara razei tale optice. „E o tulburare cronică și poate dura luni sau chiar ani", a zis Halpern.

Știm despre existența flashback-urilor din anii '50, când participanții la studii de psihoterapie asistată cu LSD au început să raporteze efecte similare cu ale drogului la câteva săptămâni după ce îl luaseră. Dar termenul a fost recunoscut oficial la jumătatea anilor '70. Și, după cum notează Halpern, au mai trecut două decenii până când Organizația Mondială a Sănătății a recunoscut TPHP Tip-1 și Tip-2 ca tulburări diagnosticabile. (Medicina psihiatrică americană le-a recunoscut abia în 2013.)

„Am început să manifest simptomele după ce am luat mult 2C-B", a zis Sarah K., o femeie din Boston care ne-a rugat să-i păstrăm anonimitatea. Se referă la un psihostimulent sintetic descoperit în 1975 de Alexander Sasha Shulgin, un chimist cunoscut pentru crearea și testarea a sute de droguri pe el însuși. 2C-B a devenit tot mai popular la sfârșitul anilor '80, după ce ecstasy a fost interzis de Administrația Alimentelor și Medicamentelor din Statele Unite.

„L-am luat săptămânal timp de câteva luni", a povestit ea, „și am observat că vizualurile reveneau. Chiar și după ce n-am mai luat regulat, tot aveam efecte secundare minore." Până la urmă, Sarah a fost diagnosticată cu TPHP Tip-2, pe când era în tratament pentru abuz de substanțe și a zis că simpomele n-o făceau să fie mai anxioasă decât în mod normal, dar o enervau. Uneori se simțea și în pericol, de exemplu atunci când conducea mașina pe ninsoare și începea să vadă în jur urme de lumină albă.
Spusele ei corespund cu descoperirile lui Halpern, care a zis că stimulii – și efectele secundare – ale TPHP nu sunt de obicei de natură emoțională, ci vizuală. Schimbarea luminii declanșează un fel de distorsiune a percepției vizuale. „E ceva nedorit și enervant și le poate cauza unor persoane anxietate sau schimbări de stare." Totuși, sunt multe lucruri pe care nu le știm despre flashback-uri – de exemplu, cât de frecvente sunt în cadrul populației generale. Un sondaj din 2011 pe aproape 2500 de persoane care au consumat droguri psihedelice a descoperit că doar 4,2 procente dintre participanți au căutat ajutor specializat pentru flashback-uri.

Unul dintre co-autorii studiului lui Halpern despre TPHP, Arturo Lerner, e un psihiatru din Israel care a văzut mai multe cazuri de flashback-uri de-a lungul anilor. Lerner a publicat mai multe rapoarte despre încercările lui de a trata aceste simptome cu relaxante musculare și antipsihotice, dar nu a avut mult succes.

Pe măsură ce studiile și cercetările despre beneficiile psilocibinei și ale LSD-ului continuă, un lucru e clar: efectele secundare precum TPHP trebuie tratate cu multă seriozitate. Dacă sunt ignorate sau, mai rău, desființate, asta le-ar face un deserviciu pacienților. Oamenii ar trebui să cunoască riscurile, nu să fie obligați să le descopere singuri pe pielea lor. Dar, așa cum zice și Halpern, „Cine citește ce scrie cu scris mărunt pe prospectele medicamentelor?"