De ce unele persoane dau țeapă la întâlniri și dispar complet din viața ta

În al treilea sezon din Insecure, Issa (Issa Rae) și-a luat țeapă în cele mai brutale moduri. Nathan, tipul ei de vis care i-a fost client pe Lyft părea să fie îndrăgostit de ea. Ba chiar a început să o ajute să demareze un proiect de suflet și a deschis discuția despre relația lor. Apoi dintr-o dată a fost de negăsit. Dispariția lui misterioasă a afectat-o pe tipă în așa hal încât a devenit anxioasă la fiecare mesaj pe care-l primea, doar ca să fie dezamăgită din nou și din nou. În episodul de duminica trecută a întrecut măsura când a folosit-o pe Molly ca scuză să-i facă lui o vizită acasă, unde i-a umblat prin cameră ca să caute răspunsuri.

În timp ce scenariul este comedie pură, forțează de asemenea publicul să facă față la experiența derutantă și foarte întâlnită de a-ți lua țeapă, mai ales de la cineva care părea să fie sincer interesat de o relație. Ajungi să te gândești la toate modurile în care acea persoană a rămas prinsă într-o pădure fără semnal.

Ca cineva care nu și-a luat niciodată o astfel de țeapă, sunt la fel de confuză ca și Issa despre toți Nathan-ii din lume. Așa că am decis să vorbesc cu oamenii cu mai multă experiență în astfel de țepe ca să înțeleg mai bine ce se întâmplă dincolo de ecranele telefoanelor.

Bineînțeles că oamenii pot fi ocupați, iar unii au recunoscut că fluctuațiile problemelor lor mentale au adesea de a face cu tendința de a se face dispăruți. Dar în multe cazuri, oamenii se pare că au dat bir cu fugiții atât de des și cu atât de puține consecințe încât acum fac asta ca să evite situații rușinoase minore. Alții cred că e o modalitate neutră, chiar politicoasă, ca să încheie din fașă o relație.

Să luăm de exemplu țeparii accidentali. Ăștia sunt cei care au uitat să răspundă la câteva mesaje sau nu sunt interesați să formeze o legătură în acel moment, dar speră să lase o portiță dechisă pentru viitorul apropiat. Dar când vor să răspundă într-un final, se tem că e prea târziu. Justin Vann, un țepar accidental, spune într-un comentariu pe Facebook: „Cred că din moment ce au trecut câteva săptămâni și am ignorat unele dintre mesajele lor, e mai politicos să dispar decât să zic Hey, scuze că ți-am dat țeapă. Probabil că o voi face din nou. Vrei să ieșim la masă sau ceva?”

Sigur, dacă a trimis acel mesaj de scuze, probabil că nu va merge foarte bine, iar să dai țeapă de două ori e cu siguranță mai rău decât să o faci o singură dată. Dar hai să nu ne lăsăm distrași de faptul că Vann crede că disparițiile lui permanente sunt mai politicioase decât să ceară scuze că a fost indisponibil temporar. Acest tip de raționament apare constant – că țepele sunt mai bune pentru ambele părți decât o explicație.

Mai mulți oameni au spus că i-au ignorat pe alții pentru că erau prea anxioși să se confrunte cu ei înșiși. Dar exemplele date de mai mulți veneau din rușinea personală. În unele cazuri, este un raționament stupid și greu de imaginat că va conta mai puțin pentru acea persoană decât să-și ia țeapă. De exemplu, Stuart Hoskins spune: „De curând a trebuit să mă văd cu cineva la micul dejun, dar am adormit și nu am mai vorbit cu acea persoană de luni de zile.”

În alte cazuri, rușinea a fost mai mult legată de încrederea în sine. Elijah Fortson, alt comentator de pe Facebook a împărtășit experiența lui: „Am dat țepe oamenilor fiindcă le-am spus ceva captivant sau promițător care mi se petrecea atunci și mi-a fost prea rușine să le spun că a căzut toată faza”. Altul a menționat țeapa după ce a avut un atac de panică declanșat de teama că cealaltă persoană nu-l va plăcea.

Unii au analizat în retrospectivă faptul că deciziile lor nu își aveau rostul și că țeapa a fost mai mult un mod ca să-și păstreze conceptul de sine. Em Gibson explică: „Am dat țepe oamenilor în loc să contramandez pentru că mă făcea să mă simt mai bine decât să recunosc direct că nu mai pot ajunge.”

Însă când vine vorba despre vinovăție, unii găsesc ca justificare faptul că vor să-și protejeze energia. Vann spune că „Sunt săptămâni când nu vreau să vorbesc cu nimeni, așa că nu o fac. Apoi oamenii își iau țeapă. Probabil că ar trebui să mă simt prost, dar nu se întâmplă asta.” Într-o notă similară, Ali scrie: „Cred că sunt prea abordabilă așa că ajung să mă împrietenesc cu oamenii pe care chiar nu-i plac.”

Răspunsurile lor subliniază discursul grijei de sine care pune accent pe faptul că nu se simt prost când contramandează planuri, spun nu unor oportunități sau renunță la oamenii (toxici) din viața lor. Înțelegând asta, ne-am putea da seama de ce țepele de genul sunt atât de întâlnite. Deși discursul ăsta al grijii de sine nu încurajează explicit să ignori oamenii care nu ți-au greșit, am observat că țeparii tind să folosească același limbaj în timp ce-și apără cu tărie dreptul de a „nu datora nimic” unor grupuri variate de oameni (bărbați, parteneri online, întâlnirile ocazionale, etc). Direcția discuției a determinat-o pe o comentatoare, Madeline Esme, să intervină: „Cred că acest sentiment de a nu datora nimic altor persoane este adevărat. Dar chiar dacă nu e ceva pentru care poți fi responsabil moral, tot este un lucru drăguț pe care să-l faci în anumite cazuri”.

Chiar și după toate discuțiile astea pro-țepe, tot este greu ca oamenii să ignore complet nesimțirea de a dispărea din viața cuiva. Bailey Garfield a vorbit despre un paradox popular și a spus că: „Rar mă simt prost vizavi de momentele când am dat țepe, dar cu siguranță m-am simțit aiurea când am dat nas în nas în public cu persoana țepuită!” Shawn Vizgan explică sec că nu este ușor să justifici, dar fenomenul în sine poate fi mereu o retragere: „Nimănui nu i-a păsat vreodată când mi s-a întâmplat mie, deci încerc să fac și eu la fel.”

Așadar ce am putea să facem? Mulți oameni au avut parte de atâtea experiențe pozitive când au dat țepe ca să scape de anxietatea socială încât nu mai țin cont de starea celeilalte persoane până nu sunt trași la răspundere. Ar fi drăguț să putem spune ceva ca „măcar acum avem mai multe dovezi ca să nu luăm personal țepele”, dar nu așa stă treaba. Ciclul țepelor va continua atât timp cât țeparii sunt incurajați să facă același lucru. Deși nu sugerez să urmezi exemplul Issei și să te duci acasă la țepar, am putea începe să ne tragem la răspundere pe noi înșine, pe prietenii noștri sau – când îi vedem – pe țepari pentru că au dus acest fenomen la un rang inutil de înalt. Se pare că, dacă pui oamenilor niște întrebări simple, ei cam știu sau demonstrează că se apară cu un val subțire de nepăsare.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.