Ce-nseamnă să iei o decizie de viață și de moarte pentru pacientul tău

Fiecare caz medical, ca să-l parafrazez pe scriitorul Viet Thanh Nguyen, este trăit de două ori: odată la spital și a doua oară în amintiri. Ce urmează este în continuare intens de real, ca și cum ar fi fost filmat în HD. Unele părți sunt ambigue – în parte fiindcă probabil am șters sau alterat amintirile în subconștient. Aveam 33 de ani și eram rezident senior la un spital din Boston. Fusesem repartizat pe secția de cardiologie unde erau spitalizați cei mai bolnavi pacienți.

Pe la mijlocul lui septembrie – fusese o lună ploioasă, din câte-mi amintesc – am internat un bărbat de 52 de ani. Mă refer la el cu prima literă a numelui, M. Ca interni, ni s-a spus de către rezidenții senior să nu ne apropiem prea mult de pacienți. „Un doctor care plânge este unul bun de nimic”, mi-a spus un senior odată. Sau: „Nu poți face un examen oftalmologic dacă propriii tăi ochi nu văd bine”. Dar cazul lui M a făcut dificil asta. Era doctor și om de știință, ca mine. Probabil că avea vreo 15 ani de experiență în plus față de mine. Puteam să mi-l imaginez cum se întoarce în clasa mea de la facultatea de medicină și ne învață despre relația dintre pacient și doctor, în care studenții sunt învățați cum să facă față pacienților în viața reală. Fusese școlit ca medic rezident și apoi s-a mutat la secția de cardiologie la alt spital din partea cealaltă a orașului. Acum era profesor asistent – părea o victorie să aibă acel titlu – și conducea un mic laborator. Știu un student care a lucrat cu el la un moment dat.

Mai devreme anul acela, prin martie sau aprilie, M nu a mai putut să respire în timpul antrenamentului de alergare. (Avea aceeași rută de alergare ca mine? Peste Podul Longfellow la Mass General, în jurul râului și apoi înapoi la Storrow Drive?) I s-au învinețit și i-au înghețat picioarele. Nu mai putea să vorbească bine și-și pierdea cuvintele pe la mijlocul propoziției. S-a dus la un cardiolog – probabil unul dintre colegii săi – care l-a diagnosticat cu insuficiență cardiacă. Din radiografii reieșea că avea o inimă lentă. În locul unei mișcări regulate și intenționate – ca o meduză care pulsează – era una amețită, ca de jeleu. S-a făcut o biopsie, iar diagnosticul a fost de amiloidoză, o tulburare misterioasă în care proteinele greșite încep să fie depozitate în organele din corp. Câteodată proteinele vin de la celulele canceroase; alteori din surse prost înțelese. Depozitele îneacă organele: inima, ficatul, vasele de sânge și rinichii. „Apoi, ușor ușor, am fost cu totul o pro-te-ină”, a spus el fad, parafrazându-l pe Omul de Tinichea din Vrăjitorul din Oz. Am râs.

M avea nevoie de o nouă inimă. Scriu ca și cum te poți duce la vânzătorul de inimi second-hand și să-ți alegi una cu ajutorul unui credit pe trei ani. Inimile sunt foarte greu de găsit; cineva trebuie să moară ca să primești una. Aproximativ trei mii de inimi sunt disponibile în Statele Unite în fiecare an. Multe provin de la bărbați și femei tinere care au avut accidente sau s-au înecat și asta i-a transpus într-un purgatoriu ciudat – morți cerebral, dar vii cardiac. Dar nu sunt niciodată îndeajuns: În orice moment, aproximativ patru mii de pacienți așteaptă pentru o inimă. Mulți dintre ei nu vor primi niciodată una.

M era pe lista celor care-și donau inima. Propria sa inimă, în schimb, începuse să dea rateuri, așa că avea nevoie constantă de monitorizare medicală. Ritmuri ciudate, mortal de electrice ieșeau din mușchii săi cardiaci muribunzi. Sunau ca picături de pe suprafața unui iaz. Avea nevoie de șocuri electrice ca să-și reseteze ritmul. Picioarele i se umflaseră cu lichid și pielea de pe coapse i se decojea în fâșii.

M mai trebuia monitorizat și dintr-un al doilea motiv. Inimile sunt atât de rare încât pacienții trebuie să fie urmăriți constant ca să se asigure că mai sunt „calificați” pentru transplant. Transplantul este o procedură imediată; pacientul de pe lista de așteptare trebuie să fie în cea mai bună stare înainte să primească organul donatorului. O infecție banală sau blocaj urinar poate să iasă de sub control după transplant. „Dacă e nasol acum, va fi mai rău mai târziu”, mi-a spus asistenta care se ocupa de transplanturi. Era îmbrăcată în haine medicale albe. I-a notat semnele vitale și apoi a dispărut pe coridor cu agenda.

Așa că l-am monitorizat. Fiecare semn vital – temperatura, rata respirațiilor și a inimii – era înregistrat în tabele și în notițele rezidenților. Eram de gardă odată la trei nopți. Mă opream să-l salut pe M și să o aștept pe asistentă să vină. Îi înregistra semnele și apoi zicea înainte să plece „Poate va fi una în seara asta”.

Cred că prin a treia sau a patra săptămână de spitalizare, câteodată târziu în noapte, unitatea de transplant suna la spital. Un puști intrase cu motocicleta într-o barieră de beton pe autostradă. A fost declarat mort cerebral la scurt timp după accident, dar inima îi era intactă. M era în capul listei de transplant. M-a dus spre camera lui ca să-i dau vestea. Era mai mult adormit, și ziua și noaptea – probabil un semn că îi era greu să pompeze sânge spre creier. S-a trezit, a zâmbit și apoi a adormit la loc.

Pe la miezul nopții a primit un mesaj de la unitate. „A făcut puțină febră”, mi-a spus asistenta. A încercat să mă privească prietenos. „Nu e nimic”, voia să spun. „Nu e real. Nu e nimic de văzut aici. Hai înapoi la muncă”.

„Cât are tempratura?”

„38,3”

„Hai să i-o mai luăm o dată.”

Tot 38,3 scria.

Îi scăzuse și tensiunea – cu câteva unități. Dar a avut mereu tensiunea mică.

Am făcut o pauză ca să-mi gestionez opțiunile. „Încearcă alt termometru și mai ia o dată tensiunea. De fapt, hai să mai așteptăm și să încercăm din nou în zece minute.”

A adus alt instrument din biroul asistentelor. M a început să simtă agitația din unitate. S-a ridicat amețit.

„Simți ceva mai rău? Ți-e frig?”

„Nu, nimic”, mi-a zis el.

L-am examinat por cu por și căutam o sursă potențială a infecției.

A intrat asistenta în cameră și mi-a făcut semn să ies afară. „Să înregistrăm temperatura?”, m-a întrebat ea șoptind, ca și cum ne urmăreau cei de la securitate.

Mizele erau destul de clare pentru amândoi. Dacă treceam numărul în fișă, M ar fi ieșit din discuție pentru transplantul de dimineață. Chirurgii de transplanturi din acest spital, din câte știu eu, nu ar risca să pună pe masa de operații un pacient febril și cu o posibilă infecție.

M-am simțit paralizat. Medicina se bazează pe analizarea informațiilor obiectiv, fără pasiune; un deceniu de școală m-a învățat asta. Dar mai contează și să înțelegem că testele ne pot induce în eroare și că datele pot să înșele. Ce pacient se potrivește perfect într-o anumită cutiuță? Îmi plimbam degetele pe tastatura de la computerul pe care trebuia să înregistrez temperatura, dar nu puteam să tastez niciun cuvânt

La ora unu noaptea am sunat-o pe doctorița lui M. M-am simțit prost: Mi-o imaginam cum își caută ochelarii pe noptieră și că anticipează o întrebare despre criza cardiacă acută. În schimb, era doar un rezident care bombănea și nu știa dacă să scrie în fișă sau nu. Evaluasem infecția? Da, da, am reasigurat-o eu – sau mai bine zis pe mine însămi.

„Este decizia ta, Sid”, mi-a spus ea. „Dar trebuie să iei în considerare că în alt spital, mai există un tânăr – doctor – care așteaptă aceeași inimă. Dacă pacientul tău intră în operație cu infecție, nu va supraviețui, iar odată cu el moare și inima.”

Am închis telefonul și m-am întors către asistentă. Febra îi scăzuse la 37,7. Dacă nu i-am fi luat-o la început? Dacă uitam să-i luăm semnele vitale pe una din ture? Dar cum rămâne cu celelalte lucruri pe care nu le-am verificat? Tonusul muscular? Starea de cunoștință?

M-am întors la computer, am încercat să scriu, am ezitat și apoi m-am oprit din nou.

Mi-am făcut înregistrările finale la două dimineața. Temperatura: 38,3, acum 37,7 grade celsius. Nicio sursă evidentă de infecție. O radiografie pulmonară nu arată semne de pneumonie. Anamneza completă și consultația fizică nu au scos nimic la iveală. Sunt așteptate rezultatele testelor de sânge.

În tura a doua de dimineață, mă simțeam ca și cum mi-am dezamăgit echipa. Am prezentat cazul încet, în timp ce simțeam privirile cum îmi perforau craniul. Nimeni nu a avut nicio întrebare.

Mai erau doar câteva zile din rotație și voiam să îmi iau la revedere de la M. Îi scăzuse febra de la sine după noaptea aia. „Îmi pare rău”, i-am spus. Apoi a dat din cap.

M a murit din cauza unei aritmii fatale câteva săptămâni mai târziu. Nu a mai fost valabilă nicio altă inimă. Febra nu i s-a mai întors.

Siddharta Mukherjee este editor la Tonic. Este autorul a The Emperor of All Maladies: A Biography of Cancer, câștigător al Premiului Pulizer din 2011 pentru literatură de specialitate, la fel și The Gene din 2016 și The Laws of Medicine. Mukherkee este profesor asistent de medicină la Columbia University, oncolog și cercetător.

Acest articol a apărut inițial în revista New York Times.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.