Jobul de jurnalistă pe sex m-a învățat când să spun nu

Întotdeauna mi-am dorit să lucrez în jurnalism și, din fericire, după ce am absolvit facultatea, am și primit un job în Londra. Se plătea prost și Londra e un oraș scump, așa că mergeam des la tot felul de evenimente cu mâncare gratis.

La un astfel de eveniment, am cunoscut o fată care mi-a oferit un job part-time: trebuia să promovez o marcă de sambuca. Brandul voia să se asocieze cu lumea fetișurilor, așa că plăteau femeile ca să servească shoturi la evenimentele BDSM. Am primit câteva sute de dolari, o fustă din latex și o sticlă de sambuca.

Am început să îmi fac relații în zona de fetiș. La una dintre petreceri, un fotograf mi-a făcut o fotografie pentru o publicație de lifestyle alternativ numită Bizarre. Când revista m-a contactat ca să le confirm numele pentru fotografie, am început să le trimit idei de articole. Fotografia respectivă mi-a schimbat viața. Bizarre m-a angajat și am pătruns în lumea culturii alternative. Scriam despre orice, de la fetișul pentru vomă până la femei care își câștigau existența trăgând bășini la comandă pentru clienți. Am început să petrec mult timp cu oamenii ăștia diverși și am devenit fascinată de viețile lor sexuale.

Prima oară când am făcut ceva sexual la job a fost când am primit misiunea de la Bizarre să scriu despre un club de striptease. Nu mai fusesem într-un astfel de club – eram destul de naivă când m-am angajat la revistă. Dansatoarea emana sexualitate și mă simțeam un pic ciudat. În ziua aceea mi-au făcut o fotografie excelentă în care se vedea că habar nu aveam cum să gestionez situația. Am sunat-o pe mama, care e foarte deschisă la minte, și mi-a zis: „Eu nu am nicio problemă să faci asta dacă asta îți dorești.”

Cât am lucrat la Bizarre, am scris tot felul de articole. M-am dus într-un club de sex la ora 6 dimineața și am văzut cum i-au introdus unui tip în anus un pitic de grădină. Altădată, am fost la o petrecere de swingeri într-o casă de la țară care avea curtea plină cu o turmă de lame. Dinăuntru se auzeau încontinuu gemete orgasmice. Am văzut oameni care și-au introdus biluțe de silicon sub pielea de pe penis. Cred că cel mai extrem articol la care am lucrat a fost cel pentru care un maestru shibari (practică japoneză de legare) m-a legat pe fundul unei piscine. Dar pentru că am lucrat atâta timp la revista Bizarre și cunosc bine echipa, m-am simțit mereu confortabil și dispusă să încerc lucruri noi.

Când a ieșit filmul 50 Shades of Grey, multe dintre lucrurile de nișă pe care le investigam au devenit deodată mainstream. Pentru că eram reporter pentru o publicație mică, am început să fiu contactată de ziare și televiziuni cunoscute. Am fost super încântată. Dar, pe măsură ce mi-a crescut audiența, a crescut și presiunea de a livra articole cât mai originale și de a încerca provocări și mai mari. Cum nu aveam o relație la fel de apropiată cu noii editori cum aveam cu cei de la Bizarre, aceștia aveau altfel de așteptări de la mine. Unii îmi ziceau: „Ne bucurăm să lucrăm cu tine pentru că știm că o să mergi mai departe decât oricine altcineva.” Treaba asta mă flata, dar și punea presiune pe mine.

La un moment dat, am primit misiunea să investighez o practică numită meditația orgasmică. În meditația orgasmică, o femeie se întinde pe podea și cineva îi masează clitorisul timp de 15 minute. Ideea e că se concentrează pe plăcerea femeii și cât de importantă e călătoria, nu destinația (adică orgasmul). Am fost la curs și toți cursanții se cunoșteau între ei sau își aduseseră parteneri pentru meditație.

Dimineața, ni s-a ținut un curs despre practică și o demonstrație cu un bărbat și o femeie. Femeia avea convulsii, gemea; părea că se distrează de minune. Instructorii au sugerat că, dacă nu suntem pregătiți să încercăm meditația orgasmică în după-amiaza aceea, probabil că nu suntem suficient de iluminați și mai bine mergem acasă să mai lucrăm la capitolul spiritualitate. Dar eu m-am simțit super anxioasă la gândul că redactorul șef o să se supere pe mine dacă nu merg până la capăt.

Când am ajuns la partea practică, m-au pus în echipă cu singurul tip din cameră care mă făcea să mă simt inconfortabil. Nu voiam să fac exercițiul cu tipul ăsta, așa că m-am dus la organizatori și i-am întrebat dacă pot face asta cu un instructor. Mi-au răspuns că e împotriva politicii lor. Pentru că am simțit că era datoria mea de jurnalist, am hotărât să merg totuși până la capăt. M-am întins pe podea, complet expusă, iar el și-a uns degetul cu lubrifiant și a început să mă mângâie cu mâna în poziția specială care ne fusese predată la curs.

Am încercat să meditez și să mă concentrez pe senzațiile corporale, și nu pe persoana care mi le oferea. A fost dubios și nu m-a încântat în niciun fel. La final, când mă îmbrăcam, atmosfera a devenit de-a dreptul sinistră. Tipul mi-a zis: „Nu mă cunoști, sunt un necunoscut. Aș putea intra pe internet să povestesc la toată lumea cum arată organele tale genitale - și tu ești jurnalistă, mi-e ușor să aflu cine ești.”

M-au trecut fiorii și i-am zis tipului că e inadecvat și mă sperie. A zis că glumea, dar n-am înțeles dacă încerca să mă intimideze sau să mă șantajeze. M-am simțit speriată, scârbită și exploatată. Aveam un gol în stomac. Voiam să merg acasă să mă ascund în dulap. După ce s-a terminat cursul, tipul a venit să-mi ceară numărul de telefon, iar când l-am refuzat, a făcut aluzii amenințătoare. M-am întors acasă și am plâns în baie. Simțeam că tipul profitase de mine.

A doua zi, trebuia să scriu articolul. Editorul mă bătea la cap să-l trimit pentru că se apropia deadline-ul. Am încercat să-i explic că îmi era greu să fac asta, pentru că fusese o experiență traumatizantă și mi-a arătat puțină compasiune, dar părea mai stresat de faptul că trebuie să dăm revista la tipar. Acum că sunt într-o poziție mai privilegiată, nu trebuie să accept orice job sau misiuni care oferă un deadline atât de scurt pentru că știu că ai nevoie de timp să respiri în caz că se întâmplă ceva nasol. Când au publicat articolul, l-au redus la 250 de cuvinte. Mi s-a părut că am sacrificat mult din mine pentru nimic.

Acesta a fost punctul de turnură pentru mine. Mi-am dat seama că dacă nu am grijă de mine, o să mă distrug din cauza ambiției. Nu poți presta bine la job dacă nu ai o stare mentală ok. Dacă voiam să continui să lucrez în presă, trebuia să îmi impun limitele. Acum, de fiecare dată când încep un articol, le spun clar editorilor că prioritatea sunt eu, și nu articolul. Înainte voiam să le fac pe plac la toți și spuneam da la orice. Dar, de multe ori, să spui „nu” te ajută să evoluezi. Cred că am reușit să-mi găsesc echilibrul undeva între divă și preș de șters picioarele.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.