Filmul ăsta despre creștinism și surferi e fix ce-ți trebuie în 2019

Acum câteva săptămâni, am participat la premiera filmului Surfer: Teen Confronts Fear în Beverly Hills, în același cinematograf independent în care s-a proiectat prima oară The Room, acum 15 ani. Nu m-ar mira dacă Surfer o să strângă un public la fel de entuziast.

La fel ca filmul cult al lui Tommy Wiseau, Surfer e un film indie autofinanțat fără concluzii logice, cu jocuri actoricești pasionate, diversiuni inexplicabile și o logică bizară. La fel ca și în cazul The Room, lui Surfer nu poți să-i faci dreptate dacă îl descrii; e un film pe care trebuie să-l vezi ca să-l înțelegi.

Douglas Burke, autorul filmului, a creat o dramă fascinant de absurdă despre un băiat care trebuie să-și regăsească din nou curajul de a face surf cu ajutorul fantomei tatălui său. Rolul băiatului e jucat de fiul lui Burke din viața reală, Sage. Burke joacă rolul tatălui Surferului. Filmul conține tematici creștine, inclusiv versiuni orale ale poveștilor din Biblie. Are și o balenă moartă, un ecran verde incredibil și unul dintre cele mai inconfortabile portrete ale unei persoane cu probleme mintale care a fost filmat vreodată.

Burke e actor, scenarist, regizor, producător, finanțator și compozitor pentru filmul ăsta. Un tip de cincizeci și ceva de ani, cu maxilar puternic și păr lung și negru, Burke seamănă puțin cu Wiseau și destul de mult cu comediantul Richard Lewis din Curb Your Enthusiasm. În punctele culminante mi-a amintit de Robin Williams.

Pe la mijlocul filmului, Burke are un monolog gâtuit, în care geme și urlă: „Doamne, fă-mă una cu sepia și electricitatea! Nu avem timp… Mă voi contopi din nou cu oceanul. Nu trebuia să SIIIIMT!” Face o pauză, după care vomită un lichid negru sub ochii îngroziți ai fiului său.

Monologul durează zece minute până când partenerul de scenă, fiul lui, vorbește și el. Totul a fost tras dintr-o singură dublă de 12 minute, fără cut-uri sau mișcări de cameră. Mai târziu, Burke mi-a zis că e cel mai lung monolog dintr-o dublă din istoria filmului. Așa și pare.

Surfer a fost proiectat în Los Angeles timp de o săptămână, dar a atras la fel de multă atenție ca The Room în era pre-YouTube – mai întâi l-au descoperit comedianții, care au dus vorba despre el la prietenii lor.

„Am văzut trailerul înainte de noul film al lui Nic Cage și abia am putut să mă concentrez la filmul lui Cage din cauză că nu puteam să nu mă gândesc încontinuu la Surfer”, mi-a zis comedianta Brandie Posey.

De obicei, filmele de genul ăsta intră în categoria „atât de prost încât e bun”, dar nu e o descriere adecvată pentru el. Studiourile Hollywood lansează filme proaste în fiecare lună, dar nimeni nu face proiecții în miez de noapte cu Monster Trucks, să zicem. Pe de altă parte, filmele precum Surfer și altele „atât de proaste că sunt bune” precum The Room, Birdemic sau Ben and Arthur sunt bizare, opace și suprarealiste. Un film de studio prost e o mizerie, dar un film indie prost îți poate dezvălui neintenționat sufletul unei alte persoane.

La câteva zile după premieră, m-am întâlnit cu actorul/regizorul/scenaristul etc al filmului în biroul lui din USC, unde Burke e profesor de fizică. L-am întrebat dacă vrea să obțină succesul lui Wiseau, dar Burke a zis că nu știa mare lucru despre el în afară de The Disaster Artist.

I-am explicat că The Room e un film pe care majoritatea oamenilor îl găsesc amuzant, deși ar trebui să fie o dramă. Am menționat că și la proiecția filmului lui, Surfer, lumea râdea în hohote.

Burke a sugerat că publicul râdea pentru că era șocat de jocul lui actoricesc. „Cred că oamenii trebuie să râdă la un moment dat, dacă actorul face o treabă bună”, a zis Burke. „Un joc bun îl poate face pe un spectator să o ia un pic razna și de aia începe să râdă. Dar filmul are și multă tragedie.” Burke mi-a zis că sursele lui de inspirație sunt mai mult clasice decât moderne și i-a enumerat, printre alții, pe Richard Burton și Peter O’Toole. „Îmi place să scriu poezie și s-o recit ca pe o scenă shakespeariană. Niciun alt producător nu mi-ar permite să fac asta”, a zis el.

Surfer e primul film al lui Burke, deci a fost important pentru el să-și vadă lucrarea pe marele ecran. „Din punctul meu de vedere, filmele intră la cinema, apoi pe TV, apoi pe home video. Filmul ăsta ar putea rula pe ESPN sau pe NBC. Sau pe Trinity Broadcast Network. Fiecare dintre ele e altceva.”

E adevărat că circuitul pe bază de credință religioasă a devenit foarte profitabil pentru filmele independente. În ultimii cinci ani, numărul filmelor cu temă creștină s-a dublat. Nu știu dacă poți face Biblia să pară cool, dar cred că Surfer reușește puțin să facă asta. „Nu știu dacă mai există un film care să le placă și creștinilor, și adolescenților, și să aibă o atmosferă cool”, a zis el.

În una dintre scene, Burke urlă un alt monolog către fiul lui în fața unei balene moarte. „E o balenă reală”, mi-a zis el.

Burke a citit online că un cadavru de balenă urma să eșueze pe plajă, așa că a programat rapid o filmare în ziua respectivă. „Puțea îngrozitor, ca cel mai stricat lapte din lume. Dar pentru mine a fost un dar de la Dumnezeu”, a zis el.

Burke a zis că disconfortul de pe fața lui Sage din scenă e foarte real. „Nu cred că a mai fost în preajma unui cadavru de balenă până atunci. Și se vede pe fața lui.”

Sage are acum 16 ani și e un surfer foarte talentat, dar am fost curios cât de mult i-a plăcut să joace în film. „N-a mai jucat niciodată. Se vede că e total inocent. În film nu are mai mult de 14 ani. Iar în prima scenă în care vorbește avea doar șase ani.” M-am întrebat dacă Sage o fi știut în ce se bagă atunci când a acceptat să joace în filmul tatălui său.

„I-a plăcut”, a insistat Burke. Mi-a explicat de ce e foarte defensiv în privința întrebărilor despre Sage, care n-a putut veni la interviu. Mi-a zis că o recenzie menționase că Sage părea jenat de moarte că trebuie să joace în film. Sage a fost revoltat și a întrebat: „De unde știe tipul ăsta dacă mi-e jenă sau nu?”

I-am reamintit că totuși recenzia se încheia pozitiv, cu recomandarea de a vedea filmul. Asta a dus la o discuție mai largă despre felul în care e perceput filmul.

„Mulți adulți nu îl înțeleg, dar filmul nu e pentru ei. E pentru adolescenți, iar adolescenților le place. E despre un tată care își învață și susține fiul. Dacă băieților din public nu le place, atunci am dat greș, pentru că mesajul e pentru ei.”

„Sunt sigur că există persoane care nu vor să-și învețe fiii despre Biblie. E ok, lor n-o să le placă filmul, asta e”, a adăugat el.

Mi s-a părut că Burke vede orice critică adusă filmului ca pe un atac asupra fiului lui sau o justifică prin lipsa de înțelegere a temelor creștine sau perspectivele înguste asupra creștinilor.

„Nu te temi că există șansa ca oamenii să înțeleagă filmul și totuși să nu le placă?”, l-am întrebat.

„Nu știu, e greu de zis. Dacă toți criticii o să-l facă praf, asta este. Dar înseamnă că au sacrificat un miel și știm cu toții ce se întâmplă după asta.”

După ce ne-am despărțit, am încercat să înțeleg ce a vrut să spună prin metafora cu mielul. Oare vrea să sugereze că Surfer e un film necesar pentru binele societății? Oare făcea o analogie între miel și Iisus, ceea ce înseamnă că oricine critică filmul îl ucide pe Iisus? Dar nu cred că pot ajunge la vreo concluzie și asta nu face decât să-i crească excentricitatea filmului. Iar în lumea cinematografiei, asta e o virtute.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.