Ce-am învățat ca tânăr român din Titanic, filmul apărut când m-am născut

Articolul a fost publicat inițial pe 19 aprilie 2018. În februarie 2023, filmul Titanic a fost relansat în cinemaurile din România. Așa c-am relansat articolul, pentru că unele lecții pur și simplu nu pot fi uitate.

Scurt istoric despre filmul Titanic și despre momentul istoric —

Odată cu filmul Titanic, trei oameni au intrat în istorie: regizorul James Cameron, actrița Kate Winslet în rolul fetei bogate Rose DeWitt Bukater și actorul Leonardo DiCaprio în deja memorabilul rol al lui Jack Dawson, băiat sărac, talentat la desen și pe care norocul îl duce pe vasul Titanic.

Titanic a făcut bani, succes și legende. Cei trei de mai sus sunt trecuți lejer pe listă. Ca succes poți trece cele 11 premii Oscar (niciunul pentru DiCaprio). Și ca bani, ei bine, până și în 2023 încă vinde bilete în cinema. Overall, a scos peste două miliarde de dolari la box office. Pune la suma asta poate încă jumătate din tot felul de combinații cu servicii de streaming, branduri și orice ți-ar mai putea trece prin minte.

Filmul Titanic a contribuit din plin și la pop culture cu replici ca „Draw me like one of your French girls”, „Where to, Miss?” sau „Your money can’t save you anymore than it can save me”. Și toate astea pe lângă bogata colecție de meme și marea dilemă: ar fi supraviețuit Jack pe ușa aia sau nu? James Cameron a promis că va rezolva și dezbaterea asta, dar pe scurt răspunsul încă este „nu” și n-a fost doar o alegere dramatică. În fine, de parcă ar conta.

În fine, uite ce impact a avut Titanic la mulți ani după lansare și după o groază de reluări pe TV. E iconic, ce să mai. Și încă se lasă cu lecții.

„Serios, tu chiar n-ai văzut Titanic?”, „Doamne, Mădălin, ce fel de om ești ?” „E filmul ăla de dragoste, hai, mă, că nu cred că nu l-ai văzut!” Cam astea erau reacțiile când spuneam oricui care-mi apărea-n cale că, nu, boss, nu l-am văzut, și nici nu mă stresez să fac vreo mișcare în a-l urmări.

În vremurile noastre crunte și pline de prejudecăți, dacă spui că n-ai văzut Titanic e ca și cum ai recunoaște că ești virgin la 40 de ani. Așa mă simțeam.

Nu știu de ce naiba nu m-am uitat la film de mai demult, poate am o tentă de hipster în mine pe care nu vreau s-o recunosc. Dar na, gândește-te că e ca și cum venea cineva la tine, când aveai 21 de ani, și te certa că nu ai văzut nu știu ce film francez celebru, din anii ‘60, pe-o casetă, găsită în podul străbunicilor, cu semnătura regizorului pe ea. Și că asta înseamnă că nu respecți arta cinematografică adevărată.

Tot ce știam despre Titanic e că ilustrează povestea dramatică a două personaje care se-ndrăgostesc pe-un vapor care se scufundă în cele din urmă. Atât. Singurul lucru care m-a împins să mă uit la el atât de târziu e că am văzut că deja a fost detronat din topul încasărilor. M-a făcut să zic: „Ăsta-i momentul!”.

De-acum pot să spun că, da, am reușit. Cum ar spune Jack: „I’m the king of the world!” (iată că am și referințe cinematografice din Titanic).

Înainte să dau play, m-am uitat să văd cât durează filmul. Ej nebun, trei ore și cincisprezece minute. Lol! Chiar și la Schindler’s List, care mi-a plăcut mai mult, m-am uitat în reprize. Dar la Titanic aveam de gând să mă uit dintr-o dată. Normal că e o scuză să nu-l vezi.

Inițial, credeam c-am greșit filmul. Pentru că m-am trezit c-o bătrână și niște băieți mari căutători de comori. Unde-i Jack, unde-i Rose? M-a plictisit începutul. După primele 15 minute, am renunțat să mă mai uit. Mi-am zis c-am avut dreptate, că-i prost filmul.

Dar nu renunț așa ușor. L-am reluat a doua zi și m-a prins că Jack, alături de Fabrizio, prietenul lui cu accent cocălăresc de italian, câștigă biletele pentru excursie la o partidă de pokeraș.

Mai e un amănunt pe care l-am omis. Di Caprio e unul din actorii mei preferați, deci nu știu cum naiba am ratat tocmai boom-ul vieții lui.

În fine. Filmul devine din ce în ce mai palpitant și clișeic, în același timp. Fată bogată și figurantă, băiat amărât și de viață.

Scena în care Jack încearcă și reușește s-o convingă pe Rose să nu se arunce de pe vapor, m-a făcut să răd. Era atât de penibil modul în care se desfășura acțiunea. Așa credeam, inițial. Dar deja după câteva cadre urmăream fascinat și cu inima-n dinți. „Nu, Rose, stai, nu te arunca, ascultă-l pe Jack”, „Vai, ce moment frumos”.

Cam după prima oră m-am oprit iar de la film. Dar de data asta fiindcă chiar trebuia să plec din casă cu ceva treabă. Mi-a părut rău, n-aș fi vrut să-l întrerup, dar când m-am întors, primul lucru pe care l-am făcut a fost să dau play.

Cu cât mă uitam mai mult, cu atât înțelegeam de ce a prins filmul atât de mult. Aproape toată acțiunea e dramatică. Ți-e greu să-l întrerupi, fiindcă sunt rare cadrele cu scene moarte, fără acțiune. Aștepți mereu cu sufletul la gură să vezi ce urmează.

Am ajuns în punctul în care Rose cu Jack găsesc o mașină abandonată și, culmea, descuiată, unde fac sex prima și ultima dată. Câți dintre noi nu ne-am dori să avem parte de aventura asta? Să mergem pe stradă și să vedem o mașină descuiată și, bam, să ne aruncăm în ea cu persoana cealaltă.

Tata îmi povestea odată că pe el l-a prins cel mai mult filmul indian de dragoste Lanțul amintirilor, unde a plâns alături de mai toți din sala de cinematograf comunistă.

Nu știu cum s-o spun, ca să nu facă masculii feroce mișto de mine, dar și băieții mai plâng câteodată la filme. Sau măcar schițează.

Momentul în care Rose decide să rămână alături de Jack, pe vas, combinată cu impostura lui Cal, ăla nesuferit de nu-i lasă pe cei doi să se iubească, e apogeul filmului.

N-am plâns, dar m-am emoționat destul cât să am niște urme de lichid la ochi. Am zis-o.

Între atâta dramă și suferință, au fost și alte momente de compasiune. Spre exemplu, violoniștii. Toată lumea era agitată, îi domina frica de moarte, iar ei cântau relaxați, „așa cum căpitanul le-a spus s-o facă”.

La „Domnilor, pentru mine a fost o onoare să cânt alături de voi!”, m-a bufnit pentru prima dată râsul. Tu-ți dai seama, cum stăteau ei în sinea lor și se gândeau că, bă, deși azi o să mor, măcar s-o fac alături de pasiunea mea. Paharul sus pentru voi, idealiștilor! Frumos spus, martirilor!

Titanic e un șir lung de clișee și, dacă s-ar mai face la ora actuală un film asemănător, probabil că n-ar intra nici pe Disney Channel. Dar fix asta e ideea. Are farmecul lui tocmai pentru că-i făcut acum un sfert de secol. A fost un trendsetter la vremea lui.

Gata. Filmul e aproape de final.

Vasul se scufundă de tot. Mulți oameni mor tocmai din cauza lipsei de reacție a celorlalți și nu apucă să prindă un loc în barcile de salvare, care oricum păreau libere. Scena asta spune multe despre noi, oamenii. E bună să le arați celor care sunt optimiști despre viitorul omenirii, ca rasă.

Rose, cea bătrână, termină de povestit navigatorilor și merge pe vârful vaporului să retrăiască amintirea Titanicului, cum ar veni.

Se emoționează, își aduce aminte, simte, inima îi sare din piept. Și aruncă ditamai colierul cu diamant în apă, pe care atâția oameni s-au chinuit să-l găsească. Fuck, Rose!!! N-ai învățat nimic din viață! Tot parvenită ai rămas până la final! Cu valoarea diamantului ăluia făceai un bine omenirii și hrăneai jumătate din populația Moldovei!

Per total, pentru cine nu l-a văzut până acum (mai sunt și alții ca mine?!), filmul ăsta e de nivel înalt ca la Dubai, nivelul Titanic tu nu-l ai.