Film

Ce-am învățat ca tânăr român după ce m-am uitat la Titanic, filmul apărut când m-am născut

Când te-ai născut după 1990, e un chin să te uiți pentru prima oară la filme vechi și extrem de lungi precum Titanic.
19.4.18
Screenshot via Titanic, cu un mic bonus

„Serios, tu chiar n-ai văzut Titanic?”, „Doamne, Mădălin, ce fel de om ești ?” „E filmul ăla de dragoste, hai, mă, că nu cred că nu l-ai văzut!” Cam astea erau reacțiile când spuneam oricui care-mi apărea-n cale că, nu, boss, nu l-am văzut, și nici nu mă stresez să fac vreo mișcare în a-l urmări.

În vremurile noastre crunte și pline de prejudecăți, dacă spui că n-ai văzut Titanic e ca și cum ai recunoaște că ești virgin la 40 de ani. Așa mă simțeam și eu.

Publicitate

Nu știu de ce naiba nu m-am uitat la film de mai demult, poate am o tentă de hipster în mine pe care nu vreau s-o recunosc. Dar na, gândește-te că e ca și cum venea cineva la tine, când aveai 21 de ani, și te certa că nu ai văzut nu știu ce film francez celebru, din anii ‘60, pe-o casetă, găsită în podul străbunicilor, cu semnătura regizorului pe ea. Și că asta înseamnă că nu respecți arta cinematografică adevărată.

Tot ce știam despre Titanic e că ilustrează povestea dramatică a două personaje care se-ndrăgostesc pe-un vapor care se scufundă în cele din urmă. Atât. Singurul lucru care m-a împins să mă uit la el acum e c-am văzut de curând o știre, în care se anunța că Titanic a pierdut ultimul loc de pe podium, la încasări, în defavoarea altui film. Iar asta m-a făcut să zic: „Asta-i momentul!”.

Deci, gata, de-acum pot să spun că, da, am reușit. Cum ar spune Jack: „I`m the king of the world!” (a se observa că acum am și eu referințe cinematografice din Titanic).

Înainte să dau play, m-am uitat să văd cât durează filmul. Ej nebun, trei ore și cincisprezece minute. Lol! Chiar și la Schindler`s List, care mi-a plăcut mai mult, m-am uitat în reprize. Dar la Titanic aveam de gând să mă uit dintr-o dată. Normal că e o scuză să nu-l vezi.

Inițial, credeam c-am greșit filmul. Pentru că m-am trezit c-o bătrână și niște băieți mari căutători de comori. Unde-i Jack, unde-i Rose? M-a plictisit intro-ul. După primele 15 minute, am renunțat să mă mai uit. Mi-am zis c-am avut dreptate că nu m-am uitat până acum, pentru că-i prost filmul.

Publicitate

Dar nu renunț așa ușor. L-am reluat a doua zi și m-a prins faptul că Jack, alături de Fabrizio, prietenul lui cu accent cocălăresc de italian, câștigă biletele pentru excursie la o partidă de pokeraș.

Mai e un amănunt pe care l-am omis până acum. Di Caprio e unul din actorii mei preferați, deci nu știu cum naiba am ratat tocmai boom-ul vieții lui.

În fine. Filmul devine din ce în ce mai palpitant și clișeic, în același timp. Fată bogată și figurantă, băiat amărât și de viață.

Scena în care Jack încearcă și reușește s-o convingă pe Rose să nu se arunce de pe vapor, m-a făcut să răd. Era atât de penibil modul în care se desfășura acțiunea. Așa credeam, inițial. Dar deja după câteva cadre urmăream fascinat și cu inima-n dinți. „Nu, Rose, stai, nu te arunca, ascultă-l pe Jack”, „Vai, ce moment frumos”.

Cam după prima oră m-am oprit iar de la film. Dar de data asta fiindcă chiar trebuia să plec din casă cu ceva treabă. Mi-a părut rău, n-aș fi vrut să-l întrerup, dar când m-am întors, primul lucru pe care l-am făcut a fost să dau play.

Cu cât mă uitam mai mult, cu atât înțelegeam de ce a prins filmul atât de mult. Aproape toată acțiunea e dramatică. Ți-e greu să-l întrerupi, fiindcă sunt rare cadrele cu scene moarte, fără acțiune. Aștepți mereu cu sufletul la gură să vezi ce urmează.

Am ajuns în punctul în care Rose cu Jack găsesc o mașină abandonată și, culmea, descuiată, unde fac sex prima și ultima dată. Câți dintre noi nu ne-am dori să avem parte de aventura asta? Să mergem pe stradă și să vedem o mașină descuiată și, bam, să ne aruncăm în ea cu persoana cealaltă.

Publicitate

Tata îmi povestea odată că pe el l-a prins cel mai mult filmul indian de dragoste Lanțul amintirilor, unde a plâns alături de mai toți din sala de cinematograf comunistă.

Nu știu cum s-o spun, ca să nu facă masculii feroce mișto de mine, dar și băjeții mai plâng câteodată la filme. Sau măcar schițează.

Momentul în care Rose decide să rămână alături de Jack, pe vas, combinată cu impostura lui Cal, ăla nesuferit de nu-i lasă pe cei doi să se iubească, e apogeul filmului.

N-am plâns, dar m-am emoționat destul cât să am niște urme de lichid la ochi. Am zis-o.

Între atâta dramă și suferință, au fost și alte momente de compasiune. Spre exemplu, violoniștii. Toată lumea era agitată, îi domina frica de moarte, iar ei cântau relaxați, „așa cum căpitanul le-a spus s-o facă”.

La „Domnilor, pentru mine a fost o onoare să cânt alături de voi!”, m-a bufnit pentru prima dată râsul. Tu-ți dai seama, cum stăteau ei în sinea lor și se gândeau că, bă, deși azi o să mor, măcar s-o fac alături de pasiunea mea. Paharul sus pentru voi, idealiștilor! Frumos spus, martirilor!

Titanic e un șir lung de clișee și, dacă s-ar mai face la ora actuală un film asemănător, probabil că n-ar intra nici pe Disney Channel. Dar fix asta e ideea. Are farmecul lui tocmai pentru că-i făcut acum 20 de ani. A fost un trendsetter la vremea lui.

Gata. Filmul e aproape de final.

Vasul se scufundă de tot. Mulți oameni mor tocmai din cauza lipsei de reacție a celorlalți și nu apucă să prindă un loc în barcile de salvare, care oricum păreau libere. Scena asta spune multe despre noi, oamenii. E bună să le arați celor care sunt optimiști despre viitorul omenirii, ca rasă.

Publicitate

Rose, cea bătrână, termină de povestit navigatorilor și merge pe vârful vaporului să retrăiască amintirea Titanicului, cum ar veni.

Se emoționează, își aduce aminte, simte, inima îi sare din piept. Și aruncă ditamai colierul cu diamant în apă, pe care atâția oameni s-au chinuit să-l găsească. Fuck, Rose!!! N-ai învățaț nimic din viață! Tot parvenită ai rămas până la final! Cu valoarea diamantului ăluia făceai un bine omenirii și hrăneai jumătate din populația Moldovei!

Per total, pentru cine nu l-a văzut până acum (mai sunt și alții ca mine?!), filmul ăsta e de nivel înalt ca la Dubai, nivelul Titanic tu nu-l ai.

Poți să-l urmărești pe autorul articolului, Mădălin Istrate, pe pagina lui de fb, adică aici.