Clipul care te învață cum să fii „bărbat adevărat” în România e motivul pentru care ești singur

Odată cu afirmarea Coaliţiei pentru Fascism în spaţiul public, am putut vedea cum ia naștere și ofensiva agresivă a fundamentalismului evanghelic şi în România. Bazată pe o fervoare religioasă tipică neoprotestanţilor şi cu finanţare generoasă de la fraţii din SUA, contraofensiva habotniciei românești are pe alocuri nuanţe vădite de ilaritate. Astfel, la căruţa respectivă şi-au înhămat caii şi o grămadă de dreptcredincioşi ortodocşi, mândri români ce apără suveranitatea naţională de ingerinţele străinezilor, bravi daci urmaşi ai lui Zamolxe, el însuşi un protocreştin mioritic.

Majoritatea doleanţelor lor - îngreunarea divorţului, restricţionarea accesului la anticoncepţionale, interzicerea avortului - nu au niciun fel de tracţiune în societatea românească. Sunt idei de import din State ce au susţinerea neoprotestanţilor locali şi a unei minorităţi irelevante statistic a ortodocşilor români. Astfel, referendumul CpF a fost doar primul pas dintr-o strategie cu bătaie lungă a habotnicilor şi a unei părţi a conservatorilor români de a impune o agendă socială ce vizează restrângerea unor libertăţi şi modelarea statului după chipul şi asemănarea lor. Din fericire, cu referendumul nu le-a ieșit.

În tot contextul ăsta a apărut la noi ONG-ul Edictum Dei, un soi de sucursală locală a Prager University. Prager e o organizaţie non-profit americană ce promovează, prin intermediul unui canal pe Youtube, ideile Partidului Republican din SUA. Și dacă nu îți este familiar numele lui Dennis Prager, stai liniştit, te lămureşte cine e video-ul ăsta, în care un angajat al său îi ridică osanale mai ceva decât o făcea Vadim cu Ceauşescu pe vremuri.

Cei de la Edictum Dei l-au adus anul acesta pe Prager (pe o căruţă de bani, zic rău-voitorii) să le vorbească românilor despre cum Europa se duce de râpă şi alte obsesii conservatoare. Nu doar atât, dar au şi primit binecuvântarea sa de a face video-uri după şablonul consacrat de Prager în SUA, aşa că ne-am ales cu minunăţia asta de clip:

Ideea filmulețului e aceeaşi ca în majoritatea marotelor rostogolite de conservatori: dar, vai, ce mult mai bine era pe vremuri! Sigur că vremurile la care fac referire sunt o nebuloasă neclară, un „de demult” nedefinit în timp şi spaţiu, un soi de fantasmă care, în mod real, fie n-a existat niciodată, fie e profund idealizată, deşi reperele sunt constante: înainte de revoluţia sexuală sau înainte de dreptul de vot pentru femei.

Timpurile bune de odinioară sunt cu atât mai greu de indicat punctual pentru conservatorii autohtoni, pentru că, la ei, idealul e un amestec confuz între sămănătorismul mioritic (n.r. curent literar și social de la începutul secolului 20 care idealiza satul patriarhal) şi imaginea familiei prezentă în reclamele anilor ’50-60 din SUA, când nevasta aştepta bărbatul cu mâncarea aburind pe masă şi câinele îi aducea papucii la uşă.

Video-ul e o înşiruire cap-coadă de platitudini, sofisme, jumătăţi de adevăr, cherry picking istoric şi chestii de un ridicol atât de mare încât, dacă-l vezi prima dată fără a cunoaște contextul, nu ţi-ai da seama dacă e pe bune sau satiră. De exemplu, la un moment dat, vorbitorul (un anume Marius Cruceru) deplânge dispariţia duelului ca metodă de a rezolva conflictele între bărbaţi, ca ulterior să se lamenteze că masculii de azi mai degrabă se ceartă pe Facebook, în spatele unei identităţi anonime. Păi, unde au dispărut vremurile bune, când, dacă aveai o dispută cu cineva, se rezolva prin moartea unuia dintre voi? Câteva momente mai târziu, același individ jeluieşte că a dispărut „cumsecădenia” de altădată. Zău că atingem niveluri de disonanţă cognitivă demne de Cartea Recordurilor.

Dar să le luăm sistematic:

„Copiii din ziua de azi sunt necivilizaţi, nu au cei șapte ani de acasă”, gen. Aici întâlnim două concepte interesante: „cumsecădenia rurală” (primul nici nu ştiam că e un cuvânt real) şi „eleganţa bunei creşteri a saloanelor secolului anterior”. În ceea ce priveşte pretinsul bun-simţ al omului simplu de la ţară, ideea nu e complet fără merit, dar persoanele de genul duc ideea respectivă înspre zone absurde. Pentru ei, imaginea ţăranului român devine arhetipul „sălbaticului nobil” din iconografia occidentală, neprihănit şi incapabil de a face rele. În ceea ce priveşte „saloanele de pe vremuri”, asta poate fi considerată cel mult o glumă: marii gentlemani ai timpurilor trecute mimau în public puritanismul epocii victoriene, iar în viaţa privată erau adesea nişte destrăbălaţi fără ruşine.

Aici, decăderea masculinităţii e legată cumva de efectul „bystander”, care e specific psihologiei umane mai mult decât altceva. E niţel amuzant cum apare steagul UE pe fundal atunci când domnul Cruceru spune că e mai posibil decât oricând ca o femeie să fie agresată fără ca vreun bărbat să intervină, pentru a insinua că-i o problemă specifică ţărilor occidentale. Ei au primit primit imigranţi ştii tu de care, deci nu se pot văita. În România nu se întâmplă lucruri din astea, se știe.

TL;DR: dacă ai copiat un eseu de pe referat.ro în clasa a șaptea, e foarte probabil ca-n viața de adult să ajungi un plagiator care o să divorţeze de nevastă. Nici măcar nu exagerez, fix asta spune omul respectiv. Plus că face o apologie ciudată a epocii pre-manufacturiere, adică a vremurilor în care nu fusese descoperită diviziunea muncii, un soi de medievalism care l-ar umecta inclusiv pe Adrian Papahagi (de alfel, vorbitorul din clip aduce foarte mult a Papahagi).

Cumva, a reuşit să lege conceptele astea două de feminism şi pornografie. Se plânge că, deși avem acces la informații mai ușor ca oricând, suntem și mai puțin curioși. Nu citează vreun studiu în acest sens, trebuie să mergem pe încredere, e clar că știe cum stă treaba. Apoi se plânge că, între timp, s-a schimbat și raportul dintre sexe: bărbatul a uitat să fie bărbat și femeia a devenit mai agresivă ca oricând, fapt ce a ucis dorința bărbaților de a le CUCERI. Da, de aia nu are el parte de sex.

Poate clipul nu m-ar fi enervat atât de tare şi aş fi putut să îl privesc ca o sursă inepuizabilă de umor dacă una dintre acele calităţi indispensabile pe care bărbatul modern nu le-ar mai avea, conform vorbitorului, n-ar fi camaraderia pe care o dobândeşti în urma serviciului militar şi a „carierei pe front". Da, chiar zice asta. Spune apoi că e vai și amar de copiii din ziua de azi, că petrec toată ziua pe calculator jucându-se Call of Duty, în loc să lupte pentru „naţie, ţară, patrie” şi alte lucruri care sună frumos, dar în numele cărora au murit zeci de milioane de oameni doar secolul trecut.

Pentru omul ăsta războiul nu frânge destine, nu distruge familii, nu îţi ia de lângă tine tatăl, fratele, soţul, fiul. Nu, dom'le, cariera pe front clădeşte caractere. Cele două războaie mondiale au provocat suferinţe de nedescris celor care au trecut prin ele, au dus la pierderea unor întregi generaţii de bărbaţi tineri, iar traumele psihologice ale unora dintre cei întorși de pe front nu s-au vindecat niciodată. Războiul înseamnă nu doar morţi, ci şi schingiuţi şi traumatizaţi pe viaţă de ororile pe care au fost nevoiţi să le îndure, iar nenea ăsta vine şi se întreabă senin şi plângăcios că „unde îs bărbaţii de atunci, dom'le?”.

În Primul Război Mondial, România a fost a treia ţară din conflagraţie ca morţi raportat la populaţia totală, după Serbia şi Imperiul Otoman. Oare ce ar spune despre asta domnul Cruceru? Că, grație carierei militare, oamenii ăia au murit pe front cu un caracter bine clădit, că civilii muriţi acasă măcar au fost căliţi de greutăţile războiului? Cum poţi tu, ca om chipurile educat, profesor universitar, să vii cu replici de genul ăsta fără să ai aşa, măcar un moment în care îţi stă mintea-n loc: „băi, oare o fi bine ce zic?".