Publicitate
istorie

10 mituri stupide pe care le crezi despre comunismul din România

Istoricul Mădălin Hodor îți explică de ce sunt false argumentele celor care spun că era mai bine pe timpul lui Ceaușescu.

de Cătălin Nicolae
06 Februarie 2019, 9:56am

Fotografie de la începutul anului 1990, făcută de japonezul Norihiro Haruta, preluată din articolul Un japonez a fotografiat Bucureștiul din 1990, când era pierdut între comunism și democrație

Comunismul, în ansamblul său, a reprezentat una dintre cele mai mari nenorociri ale istoriei contemporane. Gulagul și Holodomorul din perioada lui Stalin, Câmpiile Morții ale khmerilor roșii, Marele Salt Înainte și Revoluția Culturală din China, lagărele din Coreea de Nord, închisorile în care a fost decimată elita românească și multe altele au făcut, împreună, zeci de milioane de victime. Pe oriunde au ajuns la putere, comuniștii au instaurat regimuri ale terorii în care victime au fost propriile lor popoare.

Cu toate acestea, există destui nostalgici, inclusiv în România, care și-ar dori o revenire a vechiului regim și spun că era mai bine în perioada în care fluturau stegulețele cu secera și ciocanul. Probabil că și tu ai dat peste astfel de persoane – vreun unchi sau bunic mai arțăgos, un taximetrist care nici nu se născuse în ’89, poate chiar un hipster de stânga, care ți-i amestecă pe Marx, Lenin și Che Guevara cu nu știu ce muncitori sau țărani împușcați de jandarmii regimului burghezo-moșieresc. Și care îți vor spune, convinși de înțelepciunea vorbelor lor, că „înainte era mai bine”.

Am fost curios să aflu argumentele celor care clamează că era mai bine înainte chiar de la oamenii care își asumă politic comunismul. Florian Radu este secretar-general al Partidului Comunist din România, o formațiune care nu e înregistrată la tribunal pentru că nu îi permite legea, dar își asumă „în întregime moștenirea PCR dinainte de 1989”.

PCdR are în prezent doar vreo 30 – 35 de membri, iar printre funcțiile de răspundere se numără și „secretar pe probleme ale luptei cu fascismul” și „secretar pe probleme de informații și contrainformații”. Florian Radu spune că partidul nu are nicio șansă acum, dar e vorba de un proiect pe câteva decenii, dar că a doua zi după ce PCdR va prelua puterea România va ieși din UE și din NATO, iar partidele „fasciste și proimperialiste” vor fi interzise.

Florian Radu a fost de-acord să îmi trimită o listă cu principalele zece lucruri care, din punctul său de vedere, erau mai bune în comunism. Ca să nu-mi dau eu cu părerea despre așa-zisele „beneficii” ale comunismului am apelat la istoricul și cercetătorul Mădălin Hodor.

Florian Radu: „În comunism, nu era șomaj, fiecare avea un loc de muncă asigurat, deci o existență asigurată.”

Mădălin Hodor: „Ideea că în lumea comunistă nu există șomaj, spre deosebire de «Occidentul decadent unde există oameni care dorm pe străzi» era unul dintre punctele forte ale propagandei, moștenit direct din epoca stalinistă. Pentru a susține această propagandă, regimul comunist proceda la ceea ce se numește «șomaj mascat»: supradimensionarea numărului de angajați chiar dacă aceasta ducea la o productivitate redusă, unul dintre factorii colapsului economic de după 1990, cu efectele sale dramatice.

În plus, pentru a se asigura că toți românii sunt ocupați într-o formă sau alta de activitate, regimul a introdus în Codul Penal în 1968 infracțiunea de vagabondaj care se referea la o persoană care «deşi are capacitatea de a munci, nu exercită în mod obişnuit o ocupaţie sau profesie ori nu prestează nicio altă muncă pentru întreţinerea sa».”

Florian Radu: „Fiecare român avea o casă.”

Mădălin Hodor: „56% dintre locuințele din mediul urban erau proprietatea statului. Chestiunea este însă fals pusă, deoarece doar în aparență problema fondului locativ era una care să țină cont de factorii normali, cum ar fi dezvoltarea firească, creșterea generală a urbanizării sau confortul. Era tot o chestiune ideologică în strânsă legătură cu industrializarea forțată și planurile economice ale regimului.

Ideea de bază era simplă: dizlocarea populației de la țară, în contextul în care în 1945 populația rurală reprezenta peste 70% din total, și mutarea ei în orașe construite în jurul unor fabrici. Așa au apărut cartierele-dormitor muncitorești în care atât locuințele, cât și condițiile de trai erau atroce. Prin construcția de astfel de cartiere și inclusiv a unui număr mare de apartamente, regimul nu intenționa să ofere un confort suplimentar sau să rezolve problema locativă, ci să-și creeze o clasă socială proprie, cea muncitorească, pe care să o țină dependentă de regim într-un sistem integrat loc de muncă-casă-spital-grădiniță-școală. Este greșită și falsă decuparea ideii că se «construia» și că se dădeau «apartamente» prin acest proiect de control al populației de către regim.

Apariția blocurilor în zonele rurale (majoritatea construite fără canalizare, apă curentă sau încălzire), cuplate cu planurile de sistematizare sunt o dovadă a acestui plan. Chiar în cifre absolute mai puțin de 1,16% dintre români stau astăzi în locuințe închiriate, față de o treime cât erau în 1989.”

Florian Radu: „Nu exista atâta criminalitate întrucât pe de-o parte legile erau mai stricte și mai bine aplicate, pe de altă parte existau mai puține motive pentru ca oamenii să încalce legea.”

Mădălin Hodor: „Fals. Criminalitatea era explozivă. Furtul era endemic și devenise atât de comun în fabrici, în CAP-uri și în general peste tot, încât era tratat ca un fapt obișnuit. Nu era nicio problemă ca muncitorii să fure din fabrică orice putea fi comercializat sau utilizat în gospodărie. Existau rețele întregi care «procurau» direct din fabrică (eventual chiar de pe banda de producție) lucruri care nu se găseau în magazine. Aceste rețele erau deosebit de eficiente și cuprindeau în dese cazuri șefi de instituții, oficiali ai partidului, ofițeri de securitate și miliție și în ciuda pedepselor aspre prevăzute în codul penal și a faptului că erau periodic descoperite, ele își reluau activitatea netulburate.

În afară de această infracționalitate la vedere exista o zonă compactă de criminalitate violentă grupată în jurul cartierelor muncitorești și ghetourilor. Zone întregi scăpau de sub controlul Miliției. Spre deosebire de astăzi, când o crimă produce titluri în presă, atunci se discuta mai degrabă din gură în gură, nu era oficial, dar nivelul infracționalității era așa de mare încât se umpleau pușcăriile și Ceaușescu era obligat să dea cu regularitate decrete de amnistie.”

Florian Radu: „Exista mai puțină corupție.”

Mădălin Hodor: „Această afirmație este chiar amuzantă pentru că, de fapt, statul în sine era corupt. Emana de la însuși Ceaușescu, cel mai mare corupt care vindea absolut orice pe bani. România și-a vândut pe bani evreii și germanii și chiar și în acest caz Ceaușescu primea personal cadouri, cum ar fi puști de vânătoare, pentru a permite ca unii dintre ei să ajungă pe liste.”

Florian Radu: „Exista mult mai multă egalitate (de exemplu Ceaușescu avea salariu de doar 18 000 de lei).”

Mădălin Hodor: „Ceaușescu avea conturi de sute de milioane de care dispunea după propriul plac. Nu avea nevoie de salariu pentru că nu avea nevoie de bani – totul era al lui. Nu avea nevoie să cumpere nimic. Oricum, trei sferturi din nomenclatură nu depindea de salariu, poziția în sine, puterea, reprezenta mai mult decât un salariu pentru că toată lumea îți făcea servicii. Ca secretar de partid nu trebuia să cumperi nimic, ți se aducea pur și simplu acasă sau ți se dădea.”



Florian Radu: „Exista mai mult interes pentru carte și cultură deoarece valorile erau respectate mai mult și exista mai mult timp pentru citit, mers la teatru etc.”

Mădălin Hodor: „Era interes pentru tipul de cultură proletcultist, genul de propagandă național-comunistă, nu cultură veritabilă. Se scria doar ce trebuia, exista cenzură, nu treceau decât cărți aprobate, se jucau doar spectacole aprobate, iar în rest se tăia, inclusiv când era vorba de filme venite de afară, unde erau cenzurate până și săruturile. Da, era interes, dar pentru un anumit tip de cultură care era controlată. Atunci erau standarde ideologice, în timp ce acum, chiar dacă se citește mai puțin, aceia care o fac pot citi ce vor.”

Florian Radu: „Exista mai multă disciplină în școli.”

Mădălin Hodor: „Acest fapt este legat de stilul de educație: încă se practica coerciția, bătaia la școală, iar accentul se punea pe disciplină, nu pe învățat. Primul lucru pe care îl învăța un elev în clasa întâi era să stea o oră cuminte în bancă. De acolo pornea, de fapt, obediența față de sistem, erai învățat să asculți, să faci ce ți se pune. Pedepsele corporale erau la ordinea zilei: era comun acceptat ca profesoara să te lovească cu linia în cap sau în palmă, să te tragă de perciuni etc.”

Florian Radu: „România era mult mai respectată pe plan internațional datorită politicii de independență a lui Nicolae Ceaușescu.”

Mădălin Hodor: „În primul rând nu a existat o politică de independență. E un mare fals. Teoria că Ceaușescu era dizident în lagărul comunist nu are niciun suport. Era atât de independent cât îi permitea Moscova. Rușii îi tăiau avântul pe chestiunile importante, iar ceea ce făcea în România nu îi interesa. Occidentul i-a făcut jocul lui Ceaușescu dintr-un calcul precis, pentru că voia să introducă discordie în lagărul comunist.

I-au zgândărit orgoliul, l-au plimbat cu caleașca, i-au dat câte medalii și-a dorit, iar Elenei Ceaușescu câte diplome și titluri a vrut, însă era un joc. Că el s-a luat în serios și s-a văzut mare lider mondial ține de natura lui și de câtă minte avea.”

Florian Radu: „Aveam mult mai multe performanțe în sport deoarece statul considera o prioritate investițiile în acest domeniu.”

Mădălin Hodor: „Statul investea în sport pentru că era o chestiune de propagandă. La fel ca și naziștii, comuniștii puneau accentul pe omul puternic, sănătos, produsul regimului. România a importat de la sovietici inițial ideea cu muncitorul excepțional, superior, ca Stahanov, iar de acolo a fost translatată în sport. De aceea și erau promovați și omagiați sportivii în comunism, pentru că erau întruchiparea succesului regimului. Steaua în 1986 a demonstrat lumii întregi că, deși suntem o națiune mică, putem atinge performanțe extraordinare.

În spatele succesului există, însă, povești sordide pentru că dincolo de fiecare succes gen Nadia Comăneci sunt 20 – 30 de destine frânte. Gimnastica era un gen de tortură, cu accidentări, spinări rupte, și chiar și Nadia a avut de suferit fiind urmărită tot timpul de Securitate. Sportivii erau într-o colivie aurită, nu puteau să beneficieze de munca lor, fotbaliștii și handbaliștii primeau foarte rar aprobare de transfer în străinătate.”

Florian Radu: „Biserica avea mai puțină putere deoarece secularismul era aplicat mai strict, iar statul promova știința.”

Mădălin Hodor: „În comunism biserica era subordonată statului, iar Biserica Ortodoxă Română a fost printre fruntașele colaboraționismului, clericii au făcut ce li s-a spus. Au stat liniștiți și când s-au dărmat biserici, când au fost trimiși preoți în închisoare, au fost mulțumiți când au primit biserici greco-catolice, nici nu s-a pus problema unui conflict cu regimul. În ceea ce privește știința, ce știință promovau când Elena Ceaușescu, o analfabetă, era academician?”

De ce mai există în România nostalgici după comunism?

Florin Radu nu este singurul din România care crede în superioritatea comunismului. O listă de beneficii ale fostului regim a fost prezentată la o reuniune recentă a partidelor socialiste și comuniste din România, de liderul Partidului Socialist Român, Constantin Rotaru, fost parlamentar din partea Partidului Socialist al Muncii în perioada 1992 – 1996. Dincolo de o serie de puncte comune sau similare cu cele ale lui Florian Radu, Rotaru a mai menționat și sistemul de sănătate care a fost „de calitate și gratuit” și agricultura.

Istoricul Mădălin Hodor spune că și astea sunt mituri. În sănătate puteai să ai parte de condiții bune doar la spitalele destinate elitelor, cum erau în București Eliasul și Spitalul Militar. În rest – „zero medicamente, zero asistență medicală, mizerie, clădiri dărăpănate, tencuiala coșcovită, paturi de fier cu saltele rupte, pacienți care se încălzeau cu reșoul, ba chiar se mai întâmpla să se ia curentul în timpul unei operații. Sistemul de azi e rai pe lângă ce era înainte”.

În ceea ce privește agricultura, într-adevăr se producea, dar marfa mergea în mare măsură la export, pentru că astea erau produsele pe care le acceptau occidentalii.

Dacă îți pare, cumva, inexplicabil că încă există persoane care spun că era mai bine atunci, atât dintre cei care au apucat vremurile respective cât și, în mod straniu, dintre cei crescuți și chiar născuți în libertate există și explicații.

În opinia lui Mădălin Hodor, acestea sunt lipsa de informare și nostalgia. Chiar dacă au fost publicate numeroase mărturii, iar comunismul a fost condamnat oficial, nu a existat un demers sistematic, extins și la nivelul învățământului:

„Există cărți în biblioteci care nu sunt, însă, la fel de accesibile ca propaganda online. În ceea ce privește sursele nostalgiei, există și o explicație psihologică plauzibilă, nostalgia tinereții, lipsurile nu ți se par extraordinare când ești tânăr. Eu însumi, ca student la Iași eram bucuros dacă aveam o felie de pâine cu salam și o bere în fiecare zi; când ești tânăr un regim minimalist nu te deranjează. Nostalgia e generată și de faptul că generațiile care au trăit înainte de 1989 nu s-au adaptat la realitățile de după 1990. Foarte puțini acceptă responsabilitatea față de decizii- trebuie să faci tu, nu statul. Ideea că cineva e responsabil și rezolvă pentru tine, îți dă casă și loc de muncă, iar tu, în schimb, doar respecți niște reguli nu și-a mai găsit locul după 1989. Nu se poate ca 23 de milioane de oameni obișnuiți așa să se schimbe peste noapte”, a încheiat Hodor.

Editor: Gabriel Bejan