Publicitate
Voci din Justiție

Un magistrat din București mi-a explicat de ce nu putem iubi procurorii

Arina Corsei Vultureanu se simte deranjată totuși de generalizarea „procurorii din România sunt abuzivi”.

de Sidonia Bogdan; fotografii de Eli Driu
09 Aprilie 2019, 9:52am

Arina Corsei Vultureanu are 30 de ani. Fotografie de Eli Driu

Oamenii Dreptății este un proiect video prin care 13 profesioniști ai comunității Lideri pentru Justiție vor să arate fața umană a celor care activează în sistemul judiciar. VICE publică câteva interviuri cu cei implicați, ca să înțelegi mai bine unele controverse din spațiul public.

Procurorul Arina Corsei Vultureanu din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 are 30 de ani și este cel de-al treilea magistrat pe care l-am intervievat în cadrul acestui proiect. Am vorbit cu ea despre profilul „procurorului abuziv” și am întrebat-o dacă la ora actuală crede că procurorii mai sunt independenți, despre volumul mare de muncă al acestora și dacă i s-a părut problematică ideea colaborării parchetelor cu SRI, atât de exploatată mediatic de actuala putere politică.

VICE: Urmărești presa ca să înțelegi ce se mai discută despre sistemul justițiar?
Arina Corsei Vultureanu: Da, principalele mele surse de informare sunt internetul și radio. Televiziunea spre zero.

Care sunt miturile rostogolite în spațiul public despre procurori și în care nu te regăsești deloc?
Mit este mult spus. În ultima vreme, au fost multe discuții vizavi de statutul procurorilor, dacă suntem independenți sau nu. Este o problemă care mă preocupă de ceva vreme, pentru că, în Constituție, nu este prevăzut expres că procurorul este independent, avem însă legile de organizare a profesiei care spun că procurorii sunt independenți.

În același timp, soluțiile noastre sunt cenzurabile doar atunci când sunt nelegale, noi fiind organizați într-un sistem de subordonare ierarhică. O soluție bine argumentată juridic nu este cenzurabilă discreționar. Astfel, pe această temă au fost discuții în mediul public vizavi de influențarea unor decizii. Nu spun că este imposibil, spun doar că în mod normal, în momentul acesta, codul de procedură penală oferă suficiente pârghii pentru cei care vor să atace o soluție nelegală, fie atacând-o în fața procurorului ierarhic superior, fie în fața instanței.

Problemele vin însă în momentul în care creezi un corp profesional în mâna căruia pui o posibilitate de cenzură extra. Corp profesional care poate fi foarte okay, numit printr-o procedură transparentă de către magistraţi aleşi din rândul nostru, cu singurul risc că, în momentul în care dai foarte multă putere unor oameni puțini, lucrurile sunt ușor de controlat, la un moment sau altul. Într-un scenariu posibil.

Și atunci, această situație dă senzație de disconfort. Pentru că tu, practic, dai o soluție într-un dosar - tu, judecător, tu, procuror - soluție menținută de alți colegi de la instanţele superioare sau de procurorul ierarhic superior, iar partea nemulțumită din dosar poate ataca inclusiv pe cum îți motivezi tu soluția la acest corp profesional de investigare. Se creează o nouă pârghie care este nefirească. Și se naşte întrebarea: și acel corp de cine este investigat sau cenzurat? De ce am crea această extra cale de atac, până la urmă?

Este un sentiment foarte apăsător și pornește de la statutul independenței, atât al procurorilor, cât și al judecătorilor.

Procurorii sunt abuzatori? Ce înseamnă a fi un procuror abuziv?
Personal, eu nu cunosc procurori abuzivi. Un procuror abuziv este un procuror care nu respectă legea, un procuror care dă soluții care nu sunt în conformitate cu legea, care face propuneri de trimitere în judecată fără să aibă suficiente probe sau face propuneri de arestare, acolo unde nu există toate temeiurile prevăzute de lege. Asta înseamnă un procuror abuziv.

În momentul în care există un abuz, există și căi de atac.

Te deranjează această etichetă pusă pe procurori?
Te simți, în mod evident, nedreptățit, în momentul în care se vorbește despre o categorie profesională din care faci parte la modul denigrant.

Pot însă să înțeleg că oamenii, atunci când vin în fața unui procuror sau judecător, întotdeauna se vor poziţiona în două tabere. Și simțindu-se încolțiți ca făptuitori, ei pot considera că li se face o nedreptate. Dar lumea nu vede că, în același timp, există și o persoană vătămată, căreia sistemul judiciar încearcă să îi facă dreptate.

Eu îmi asum faptul că nu am cum să fiu iubită profesional de către toți oamenii care vor trece prin fața mea. Pentru că nu este acesta rolul meu. Sigur că un atribut de „abuziv” mi se pare abuziv în sine. Orice generalizare mi se pare abuzivă, cu atât mai mult cu cât nu mă regăsesc în ea deloc.

Dacă un dosar pe care l-ai instrumenta ar fi foarte dezbătut la tv, te-ai simți influențată de ceea ce se discută în spațiul public?
Mi-e foarte greu să dau un răspuns, pentru că nu am trecut prin asta. Ceea ce cred că se întâmplă, de fapt, este că, în penal, vorbim de un impact social foarte mare, care afectează societatea. Dacă ne uităm în Statele Unite al Americii, procesele penale sunt cu jurați.

Practic, cetatea spune dacă persoana adusă în fața lor este vinovată sau nu. Astfel, mă gândesc că un judecător care judecă un dosar puternic mediatizat, dacă ar lua pulsul societății, ar putea să fie influențat nu atât în stabilirea și în interpretarea mijloacelor de probă, cât poate atunci când stabilește efectiv pedeapsa în limitele prevăzute de lege.

Și pe procurori se pune presiune, nu numai pe judecători.
Da. Dar niciun procuror de bună-credință nu și-ar asuma să dea o soluție de clasare, dacă sunt probe de trimitere în judecată. Sau să trimită în mod abuziv în judecată o persoană și să primească o soluție de achitare care nu îi face cinste.

justitie
Procurorul Arina Corsei Vulturescu, alături de colegii ei, la lansarea proiectului „Oamenii Dreptății”

Apropo de aceste decizii ale unor procurori de a clasa un dosar. Uneori aceste clasări ridică jurnaliștilor semne de întrebare și apar tot felul de comentarii. Ce înseamnă, pentru tine, a clasa un dosar?
Când nu există suficiente probe că o anumită persoană a comis o anumită faptă cu caracter penal. Știu că este tehnic, dar dacă nu am probe, eu nu pot trimite dosarul în judecată dincolo de orice dorințe există în mass-media, oricât de rău mi-ar părea față de victimă.

Când i se poate imputa procurorilor că nu au găsit suficiente probe pentru acel caz?
Atunci când nu face suficiente cercetări care sunt uzuale şi necesare soluţionării cauzei. Când nu audiază martori despre care știa că există, când nu dispune o expertiză despre care știa că este necesară, când nu emite adrese pentru a aduna informații, deși știa că acea instituție deține informații relevante pentru dosar etc.. Într-un dosar penal știi ce ai de făcut, altfel nu ai ce căuta în acel job. Cred că dificultățile vin din volumul mare de muncă, iar procurorii nu reușesc să solicite la timp anumite mijloace de probă.

Dau un exemplu: un furt de pe stradă, ai camere de luat vederi și ele sunt ținute de către proprietar maximum 30 de zile. Or dacă tu ai în acel moment sute, mii de dosare în lucru, și dosarul nu ajunge la tine sau la polițistul cu care lucrezi în vârful teancului, cele 30 de zile se duc și tu pierzi o probă foarte valoroasă.

Ți s-a întâmplat să te simți excedată de volumul de muncă?
Da. Să ai în lucru între patru sute și o mie de dosare, în timp real, este mai mult decât e omenește posibil. În acest moment eu am în supraveghere patru sute de dosare. Acum doi ani, aveam în lucru în mod frecvent cam o mie de dosare. Pe care le prioritizez după niște criterii foarte variate. Că sunt foarte vechi, că sunt faptele foarte grave, că este prejudiciu mare etc.

Ce fel de infracțiuni investighezi?
Atunci lucram pe infracțiuni economice. Acum lucrez pe infracțiuni comune, din categoria celor diverse: mărturii mincinoase, înșelăciuni, delapidări, falsuri.

Te simți un procuror independent?
În momentul acesta, da.

Dar simți cumva că se îngroașă gluma în această perioadă?
Da. Am un sentiment de disconfort atunci când văd care sunt primele cazuri în care s-au demarat cercetările față de colegii magistrați care au anchetat sau soluționat un dosar. Sigur, nu știu dosarul, habar n-am ce s-a întâmplat în spate, dar nu pot să nu îmi pun întrebări când sunt dosare cu tot felul de mize. E o stare de nesiguranţă.

Te referi la noua secție de investigare a magistraților?
Da.

Îi găsești o justificare acestei secții?
Nu, niciun argument pro. În opinia mea, orice tip de inspecție specializată în cadrul oricărui corp profesional vulnerabilizează acel domeniu profesional. Pentru că, dacă dai în mâna câtorva oameni o putere foarte mare, la un moment sau altul, acei oameni pot fi influențați şi, prin ei, controlezi un sistem întreg. Și e valabil în orice domeniu profesional.

Nu e ca și cum ar fi venit dintr-odată un val de infracțiuni comise de magistrați și era necesar să facem ceva. Infracțiunile comise de procurori și judecători erau în competența de anchetare a parchetelor de pe lângă curțile de apel, colegii își făceau treaba.

Ți s-a întâmplat ca unele persoane care pierd într-un dosar instrumentat de tine să-ți facă plângeri?
Am avut o singură dată o plângere în care am fost acuzată că ar fi existat un trafic de influenţă asupra mea – persoana în cauză era nemulţumită de numărul de probe pe care le administrasem până la acel moment şi a considerat că asta era un indiciu de comitere a unei fapte penale. Era ceva în afara oricărei realități. Am dat declarații în fața procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel, am pus la dispoziție toate actele din dosar şi am primit o soluţie de clasare. Mi se pare firesc să tratezi toate dosarele la fel și să prioritizezi în funcție de criterii obiective.

Te simți un procuror la standarde europene?
Încă da.

Ce anume te deranjează?
Pe de o parte, pentru că nu există o consultare a breslei, înainte de modificări legislative din domeniu, pe de altă parte, mă deranjează faptul că există o continuă modificare legislativă penală și un imprevizibil la nivel legislativ.

Sentimentul de incertitudine, inflația de modificări legislative pe mine mă fac să mă simt inconfortabil. Și nu sunt modificări legislative necesare, cum ar fi punerea în concordanţă a legislaţiei cu deciziile Curții Constituționale, vorbim de alte inițiative.

Consideri benefice protestele pe teme de justiție?
Sunt o formă de manifestare a libertății de exprimare. Și mi se pare foarte sănătos să facem asta, să avem posibilitatea de a ne exprima public ca societate. Legat de mesajele scandate în piață, pe mine m-a impresionat momentul de după OUG 13, cu acele sute de mii de oameni care au venit pentru a lua atitudine față de ceva ce ținea de domeniul justiției.

Oamenii știau foarte clar de ce parte a baricadei se poziționează. Mi se pare foarte sănătos ca oamenii să se exprime atunci când nu sunt de acord cu sensul în care o ia politica penală a unui stat. Eu, ca magistrat, nu mă voi putea exprima public față de modul în care alege Parlamentul sau Guvernul să conducă politica penală a statului, dar cetățenii sunt liberi să o facă.

S-a discutat mult despre colaborarea parchetelor cu SRI? Cum te raportezi la această colaborare?
Eu nu am avut dosare în care să folosesc aparatul tehnic al SRI și nici nu am beneficiat de informații. Realitatea este că, în dosarele penale, noi întotdeauna suntem cu un pas în urma infractorilor. Iar tehnologia evoluează într-un ritm nebun. Ca să putem face față acestui flux de revoluție tehnologică, avem nevoie de structuri specializate care să ne ajute pentru a prinde niște oameni care fac rău societății.

Că e SRI cel care are aceste tehnici, tot ce se poate. Dar trebuie să facem în aşa fel încât poliția judiciară care lucrează cu procurorii să beneficieze de aceleași mijloace tehnice. Și de a pune la dispoziție pârghii pentru a urmări infracțiuni de nivel înalt.

Nu îmi pot imagina cum urmărind acum un mare traficant de droguri care ia elicopterul din Madrid, ajunge pe o insula din zona Scandinaviei, aș putea eu să urmăresc ce se întâmplă fără mijloace tehnice performante. Lucrurile sunt la un nivel la care nu mai putem să ne ascundem după copaci în căutarea infractorilor. Avem nevoie de mijloace tehnice care să ne permită să aflăm unde s-au comis infracțiuni.

De ce ai avea nevoie să fii mai performantă?
De o echipă de polițiști care să nu aibă fiecare câte trei sute de dosare în lucru şi care să beneficieze de o pregătire profesională adecvată și de o mai bună formare pe partea de folosire a tehnologiei. Şi de traininguri de specialitate pentru mine care să mă ajute să ţin pasul cu tehnologia şi cu modificările legislative inclusiv la nivel european.

Editor: Gabriel Bejan