Ce-am înțeles ca român despre Japonia după ce-am făcut origami și-am scris în japoneză

Deși e la vreo șase fusuri orare diferite, țara asta îi fascinează pe români. Și n-ar avea cum să nu, dat fiind că e atât de diferită de ce știm aici în Europa, iar sushi e doar vârful aisbergului. Și în timp ce auzi de români care pleacă în Vest, fratele Vexx e atât de fan, încât chiar s-a mutat acolo și a lăsat Europa nouă.

Niște tineri din orașul meu au pus de-un ONG care să construiască o punte culturală între cele două popoare. Dacă mai ții minte, anul trecut ne-am cam făcut de cacao în fața asiaticilor, când întâlnirea oficială a premierului lor cu omologul nostru nu a mai avut loc, că Tudose și-a dat demisia cu o seară înainte.

Așadar, schimbarea impresiei vine, ca de obicei, de la nivel mic. Vorbesc despre Asociația Culturală Româno-Japoneză Kizuna, care a găzduit în weekendul ăsta al patrulea său eveniment public. „Kizuna” înseamnă legătură, iar ocazia era una cu semnificație. Sakura Matsuri se traduce drept „sărbătoarea florilor de cireș”, iar originile ei sunt de-acum mai bine de un secol, când primarul din Tokio a oferit 2 000 de astfel de copaci americanilor, ca să fie plantați în propria capitală.

În Timișoara lui 2019, treaba a fost celebrată prin cinci ateliere organizate de Kizuna. Intrarea a fost 50 de lei. Am decis să mă număr printre participanți, ca să-ți povestesc cum s-au îmbinat lumile astea îndepărtate în cele cinci ore ale evenimentului.

Sunetul de activități mă face să urc scările până la etajul spațiului AMBASADA. La intrarea-n sală, o mamă mulțumește Andrei. Ea e una dintre organizatoare și poartă yukata, adică un kimono de vară. „Ne-am simțit foarte bine, vă mulțumim”, zice aceasta înainte să plece cu fiică-sa. Atitudinea politicos-recunoscătoare aduce mai mult a cultură japoneză, cu toate că participanții sunt majoritar români. Le-au călcat pragul vreo 150 de oameni, îmi spune Andra.

Kizuna a fost înființată oficial anul ăsta, în februarie. Neoficial, membrii ei au început să-i pună bazele de prin august 2018. Asociația construiește o șosea pe două sensuri: atât de promovare a culturii noastre către niponi, cât și invers. Chestiile pe care le fac țin de cultură, sport sau bucătărie.

Într-un colț al spațiului e un cadru metalic pe care sunt puse flori de cireș și chōchin-uri, adică felinare de atârnat. În fața lor, participanții se pot poza în fața unei cabine foto cum mai vezi pe la nunți. Dar aici nu-i nuntă, așa că majoritatea oamenilor care vin în fața camerei sunt în yukata, dar trece și un cuplu în care doar ea are portul specific. „Acum vă uitați la cameră. Așa, acum mai stați la câteva”, le explică Bogdan. El se ocupă de aparat. După ce pleacă cuplul, îmi arată numărătoarea în timp real de pe site. Șaizeci și doi de oameni sau grupuri au imortalizat aici câte-un moment.

Lumea se trage-n instantanee atât la cabina foto personalizată, cât și cu propriile telefoane, în selfie-uri. Fondul sonor e umplut de o muzică din instrumente tradiționale asiatice. Asta trage rumoarea autohtonă mai către zen. Iar demografia e foarte mixtă. Găsești copii de grădi sau școală primară, adolescenți și părinți. Ba chiar și niște tineri cu vârstele în intervalul 18-30.

Lângă cabină e o țeavă pe care-s agățate umerașe cu yukata, kimonourile despre care îți ziceam mai devreme. Ele au fost furnizate de Ambasada Japoniei din București, pentru a fi probate de participanți. Modele florale roz, albe sau albastre sunt imprimate pe material de bumbac.

Mirosul de plante mă atrage în colțul opus, către atelierul de ikebana. Asta înseamnă decorațiuni florale. Două tipe de liceu își iau materialele pe care le-au făcut aici și dau să plece. Una dintre ele, nu înainte de a se trage în poză cu o foaie-n mână pe care a scris în simboluri specifice țării est-asiatice. Cealaltă își adună cele două producții cu petale albe de trandafir. Au cu ce să se laude de la eveniment, așa că merită să știe și prietenii lor virtuali.

Cristina Toța coordonează colțul de ikebana. Împreună cu cei interesați, face aranjamente în stil moribana. Adică diverse plante sunt puse în vase foarte plate, fixate în burete. Cristina e cadru didactic pe disciplina de floricultură la Facultatea de Horticultură și Silvicultură de la Universitatea de Științe Agricole din Timișoara. Ea îmi explică așa: „Pe lângă trandafiri, participanții au mai putut lucra cu frezii, solidago, astranția (ștevie), lisianthus, crizanteme, ramuri de salcie creață, aspidistra, pistacia și ranunculus (unțișor).”

Eu dau din umeri la auzirea acestor denumiri și îi mulțumesc. Las atelierul de ikebana pentru cei care chiar au estetica florală în sevă.

Pe de altă parte, e timpul să fac și eu ceva. Așa că mă așez la masa unde se fac origami (arta împăturirii hârtiei). Aleg o foaie roșie, trebuie să fie ceva frumos, viu. Masa de origami e coordonată de Iza, vicepreședintele asociației. Cu indicațiile ei, după câteva minute de lucru manual, obțin o floare de nufăr aproape reușită.

Iza a prins drag de cultura niponă încă de când se uita la Sailor Moon. Dacă n-ai copilărit în anii ‘90, e un serial de animație făcut în țara-insulă care ne acapara pe toți ăștia mici. Prin 2009, pe când Iza era-n al doilea an de facultate, au venit niște profe care au predat limba japoneză la Universitatea de Vest din Timișoara. Fascinația pentru anime a mânat-o să meargă la cursurile lor. Acolo a învățat limba, iar, prin 2012, a cunoscut-o pe Kasumi. Japoneza venise cu tatăl, care își găsise de lucru în România, și de-aici s-a legat prietenia între cele două.

„Diana, o altă entuziastă a culturii ăsteia, e cea care a pus în mișcare totul”, îmi mărturisește Iza. În urma cursurilor de japoneză, vreo opt dintre ei au rămas în discuții. Pe lângă asta, găzduiau ateliere de origami la evenimente precum Street Delivery Timișoara sau făceau în privat seri de gătit mâncare japoneză. Așa că, într-o zi, Diana i-a întrebat dacă vor să se bage în treaba asta. Lumea era încântată de idee. În august, deja planificau cum să-și înființeze asociația culturală.

De-atunci, au avut trei evenimente înainte de ăsta: unul de citit povești la o librărie, al doilea la care au repetat schema și au adăugat și lucru cu origami, iar al treilea a fost de făcut sushi, cu ocazia Zilei Păpușii (un fel de Ziua Fetelor în cultura lor).

În mijlocul sălii e o masă lungă. Oameni cu pensule în mână stau jos și trag dungi. Împreună, ele compun simboluri neinteligibile pentru românul de rând. Aici e atelierul de caligrafie (shodou), așa că ocup și eu un scaun.

Megumi-san (Doamna Megumi) îmi oferă o foaie albă. Dar și o coală pe care sunt trei simboluri și instrucțiuni ca să le trasez corect. Primesc de scris în japoneză „Kizuna”, „haru” (primăvară) și „sakura”, adică flori de cireș. E pentru prima dată când fac asta, dar îmi iese aproape decent. Gherlesc o linie de la ultimul simbol, așa că nu-s mândru de isprava asta așa cum am fost de origami. Noroc că Megumi-san e îngăduitoare și nu mă ceartă și nici nu mă pune să repet pe altă foaie. Ba chiar mă pune să mă semnez, iar ea îmi traduce numele în scrisul lor. Ar suna așa: „Burado Maruko”. Cool, nu?

Chiar și-așa, îmi iau un pic de euforie că am făcut ceva nou. Iau entuziasmul cu mine la atelierul de jocuri tradiționale japoneze – asobi. Alexandra explică celor interesați ce e de făcut cu fețele din fața noastră: „Figurile care reprezintă componentele chipului (ochii, gura, nasul etc.) sunt decupate. Le puteți privi pentru câteva secunde. Apoi, vă veți pune chestiile astea care vă leagă la ochi, iar eu voi amesteca figurinele și le pun lângă față. Ce trebuie să faceți e s-o asamblați la loc, cât mai precis, doar din pipăit.”

Prima mea tentativă nu e foarte reușită, că nu-mi iau timp suficient cât să memorez formele și caracteristicile. Așa că a doua e mai cu noroc, doar că fac confuzie între bujorul din obrăjorul caricaturii noastre nipone și o gropiță din barba lui, pe care am văzut-o doar în capul meu. Îmi pun coada de vulpe între picioare un pic, dar aia e.

Se apropie finalul, așa că spațiul se golește încet-încet, dar se umple cu chi-ul pozitiv al membrilor asociației. Mai stau câteva minute pentru ultime notițe. Pe-un ton sincer, Iza îmi spune bucuroasă că nu știau sigur dacă le vor călca pragul cinzeci de oameni, dar semnele erau bune încă din zilele premergătoare, când au văzut că trebuie să suplinească materiile prime și locurile pentru colțul de ikebana.

Am înțeles ceva despre Japonia din experiența asta? Da, și-ți dau un exemplu: gândește-te că dacă o cultură s-a preocupat din timp de arte ca ikebana sau origami, când noi, în Europa și Estul Europei, ne încălțam cu fesul, e ceva. E o raportare la lume și la artă extrem de diferită de ce-am cultivat noi în Europa. Nu că unii ar fi mai buni ca alții, ci diferiți, pe alte direcții de dezvoltare. Eu am făcut experimentul ăsta din curiozitate și nici măcar nu pot spune c-am zgâriat suprafața culturii. Dar acum mă pot lăuda c-am scris în japoneză, chiar dacă habar n-am ce-am făcut pe foaia aia.

Următorul eveniment Kizuna va fi în timpul săptămânii „Școala altfel”, pe 15-19 aprilie. Vor merge la câteva școli din județ, unde vor face origami, caligrafie, desen, iaidō (un tip de arte marțiale), dar și jocuri. Dacă vrei să-i cunoști, o poți face prin pagina lor de Facebook . În mai, ar trebui să mai fie un atelier de gătit deschis oricui.