Cum erau meciurile de biliard, pe zeci de mii de euro, cu interlopi din România anilor ‘90

Dincolo de luminile orbitoare ale turneelor oficiale de biliard și de aerul matematic al jocului, vei da întotdeauna de zonele întunecate cu partide clandestine jucate pe bani: fiecare club cu o masă de biliard are o astfel de poveste. În lumea asta, tot universul e redus la un banal dreptunghi verde, ca o uriașă bancnotă de un dolar (sau na, euro).

Probabil că exact combinația asta de gambling („simbol al decadenței Vestului") și de imprevizibil l-au făcut să fie atât de detestat de comuniști. Și, la fel ca orice alt lucru pe care regimul se bătea cu cărămida în piept că-l urăște, Ceaușescu era pur și simplu turbat după sportul ăsta.

În acea perioadă, jocul cu bile nu era nici sport al maselor, dar nici interzis. Supraviețuia suspendat în anonimat. Câțiva inițiați sfidau comunismul jucând biliard pe bani grei, asta era forma lor de dizidență. Numele lor nu erau la fel de sonore ca Pleșu sau Liiceanu, dar sunau al naibii de bine: Ciungu', Măcelaru', Marinaru' sau Coaforu'.

Am reușit să dau peste unul din ultimii supraviețuitori ai acelor timpuri - Valerian Atomulesei zis Vali Carambol, care a vorbit cu mine în timp ce bilele picau în buzunarele mesei de biliard pe fundal.

VICE: Unde jucai biliard în perioada comunistă?
Vali Carambol: Mai găseai niște mese de carambol - din alea fără găuri și cu niște popice mici așezate-n centrul mesei - pitite prin pensiuni și case de cultură. În București era o astfel de masă la restaurantul Ministerului de Interne, alta la Casa Armatei și încă una la Casa de cultură Zalomit. Mese d-astea cu găuri, cum vezi acum, nu găseai aproape deloc atunci. În București era doar una la hotel Dorobanți sau la Inter, nu mai știu exact. Știu sigur că era o masă englezească, din aia cu fise. Costa un dolar fisa. Nu jucau decât turiștii străini la ea. Norocul meu era că mă știam cu ăla care lucra acolo, îmi mai dădea niște fise, să joc, fără să-i plătesc în dolari.

Cum ai ajuns acolo?
Lucram la Ministerul Turismului, la departamentul care deținea mesele de biliard din saloane și cluburile de agrement din țară. Cei care lucram aici ne plimbam prin toată țara, ca să reparăm sau să montăm saloane. Așa am cunoscut tot felul de jucători cu care m-am antrenat și de la care am învățat să joc biliard.

Cum erau marii jucători în perioada aia?
Erau practic niște moși de 70-80 de ani, școliți de pe vremea „ailaltă", care jucau numai pe bani. Nu aveai cum să joci cu ei și să câștigi. Te puteai antrena cu ei pe sume modeste, de genul cinci sau zece lei partida. Unul dintre ei se numea Cornel Coaforu, pentru că era șef de coafor în Piața Amzei. De fiecare dată când juca biliard, ținea o țigară în colțul gurii, pînă aproape de scrum.

Apoi era Petrică Marinaru. De câte ori juca cu mine, după ce-mi lua banii, se ținea de șold și spunea că-l doare spatele, de la banii din portofel. Mă enerva la culme treaba asta.

Ce fel de mese erau?
Mesele de carambol pe care jucam fuseseră confiscate de la cafenelele foștilor proprietari, de dinaintea războiului. Ăștia cu care jucam le și recunoșteau, îți spuneau exact de unde e fiecare. Erau mese de mai bine de 40 de ani. Era o taxă de 2,50 lei intrarea. Ei își plăteau intrarea, dar nu plăteau restul. Jucau la combinații. Cel mai mic pariu era de cinci lei și plata mesei. Tot timpul erau în avantaj. Jucau cu toți colegii mei de la Ministerul Turismului: directorii, șefii de parc de distracții, șefii de saloane de jocuri, șeful de sindicat, președintele de bloc. Bine, era ilegal, dar se juca!

Oamenii rămăseseră cu expresia „mă duc la cafenea, să joc biliard". Dar cafeneaua era, de fapt, casa de cultură sau vreun salon comunist cu mese de ping-pong.

De când ați început să jucați pe bani?
Cam de prin '79. Pierdeam bani așa că trebuia să joc atent. Paul Stoichiță – tatăl antrenorului de fotbal Mihai Stoichiță - m-a învățat să joc la nivel mare. Era pensionar și venea tot timpul la club. Făcea curățenie, avea grijă de mese, repara arcurile.

Mi-aduc aminte că am jucat odată la Patinoarul Floreasca – era o magazie acolo, cu o masă de biliard foarte bine ascunsă. Jucau acolo pe bani directorul intreprinderii, inginerul-șef, toată lumea. Ne invitau și pe noi, care lucram la sălile de jocuri, pentru că știau că jucăm bine pe bani și ne luau să jucăm în echipe cu ei.

Care era miza?
Se juca pe aperitiv, pe felul unu, felul doi, sticle de vin, de whisky, de votcă. Plata era „pe neve". Banii se dădeau la sfârșit, cu grijă să nu fim observați. Se adunau niște sume fabuloase, după care mergeam la un restaurant de lux unde se cheltuiau banii câștigați. Cine câștiga dădea de băut la toată lumea! Dar rămâneau și foarte mulți bani din câștig.

Cam cât adică?
De exemplu câștigam – o echipă - până la 10 -15 mii de lei. Ce să facă șase inși la restaurant pe vremea aia cu 15 mii de lei? Dacă mâncai și beai de o mie de lei, te lua Salvarea. Restul banilor îi împărțeam și plecam acasă.

Cât dura un meci?
Cele mai lungi meciuri le făceam cu bunul meu prieten Parapuf, ospătar la restaurantul Budapesta, în perioada aia. Eu lucram la o sală de jocuri sportive din Orășelul Copiilor. Programul se termina la șapte seara. După ce închideam, mă duceam cu mașina și îl luam pe Parapuf de la restaurant. Mai luam cu noi o frapieră cu gheață și vin, apoi ne întorceam la sala din Orășelul Copiilor. Ne distram doar noi până pe la patru-cinci dimineața. Ori îmi lua banii, ori îi luam banii. Și, cu cât jucam mai mult, cu atât creștea miza. Cu alții jucam nopți întregi, pe tot felul de lucruri. Jucam pe orice: pe bani, pe salam, pe șuncă, pe ceasuri. Interlopii jucau și pe mașini sau pe case.

Probleme cu Miliția?
Am fost de față când jucau unii, pe niște genți de bani. Am fost martor și la câteva razii ale Miliției. Nu te prindeau niciodată jucând pe bani. Dar aveau martori și turnători care dădeau declarații că ai jucat pe bani. Și te înfundau. De două ori, m-au ridicat și pe mine.

Păi, cum s-a întâmplat asta?
Prima oară eram la sala de jocuri din Orășelul Copiilor. Ceaușescu era în vizită la Sala Polivalentă. Toată zona parcului Tineretului era luată la puricat de Miliție. Noi eram obligați să ținem clubul închis, dar nu l-am ținut, că aveam chef să jucăm. Au venit peste noi, au spart ușa și ne-au pus la pământ pe toți. Eram vreo șapte-opt acolo. Ne-au confiscat banii și ne-au făcut poze cu ei înșirați pe mese. Ne-au arestat și ne-au dus la secție.

Ce v-au spus acolo?
Ne-au amenințat că ne dau șase luni de pușcărie. Au încercat să mă acuze, să-mi spună că înlesnesc pariurile pe bani, deși aveam la club afișe pe toți pereții, scrise de mine cu carioca: „Interzis a se juca pe bani!". Am stat o noapte la arest, a doua zi ne-au dus la Judecătorie. Mi-au dat drumul. M-a ajutat că eu nu eram client, ci lucram în clubul ăla. Alții au făcut pușcărie.

Și a doua oară?
A fost tot la fel. Alt congres, altă razie. Ne-au spus să scoatem banii din buzunar, dar eu le-am spus că-s banii din încasări, că lucram acolo. Mi i-au confiscat, dar, după ce mi-au dat drumul, am făcut hârtie la întreprindere, s-a dus un șef la Miliție și a recuperat suma.

Cu câți bani v-a prins Revoluția?
Cu mulți, dar i-am pierdut aproape imediat: în '90 mi s-a spart casa și mi-au luat toți banii. Am luat-o de la zero. Noroc că aveam, totuși, o casă și o mașină. Și un tac de biliard. În anii ăia au apărut în România mesele clasice, de pool cu buzunare, cu multe bile. Ne-am reprofilat, am început să învățăm. Îmi deschisesem clubul Atomic în Orășelul Copiilor. Am cumpărat o masă de carambol, pe care am dat șapte sute de dolari. Era foarte scumpă, pentru că nu se prea mai găseau. Apoi, pentru prima masă cu găuri, am făcut comandă în Belgia. Am dat 1 600 de mărci – cât o garsonieră!

Cum era atmosfera în cluburile de biliard, pe-atunci?
Se juca pe bani buni, prin toate cluburile din București, în perioada aia, în special în anii 1994-1996. Jucam pe pe mărci, pe dolari, pe lei. Am jucat și pe guldeni olandezi. Țin minte, prin 1996, era un club în pasajul Victoriei – clubul 777. Aici se adunau, în fiecare dimineață, toți dealerii de la cazinourile din zonă. Eu aflasem pontul și mergeam acolo să-i aștept de la șase. Era o singură masă de biliard, pe care o ocupam eu. În perioada aia, erau englezi și irlandezi care lucrau prin cazinourile bucureștene. Când ajungeau ăia acolo, turbau când mă vedeau la masă. Dar nu aveau ce să facă. Dacă doreau să joace, o făceau cu mine. Jucam pe 20 de dolari meciul. Învingătorul rămânea la masă. Și cam rămâneam la masă.

Cel mai lung meci?
Am jucat 29 de ore, la finalul cărora i-am luat 86 de mii de dolari unui om de afaceri din București. S-a întâmplat într-un club pe bulevardul Muncii, în noaptea de Revelion. Era '95 sau '96. Vine la mine tipul ăsta, om de-al casei, prieten cu patronii de acolo, și începe să-mi zică: „Știi tu să joci, băi, Carambol, pe bani? Uite, jucăm pe zece mii de dolari, să vezi cum te fac praf!". Am început pe o mie de dolari meciul și el tot îmi mărea miza. Jucam foarte atent. Câștigam două-trei partide, mai pierdeam una. De fiecare dată când câștiga, dubla miza. Toți eram împușcați, băuți. Lumea se distra, iar noi jucam biliard într-un separeu. Venisem cu nevastă-mea, dar a adormit pe o canapea, acolo. Până la urmă, a renunțat să mai stea cu mine și a plecat acasă. Eu m-am întors însă cu mulți bani.

Ați jucat și în alte orașe în afară de București?
În aceeași perioadă, am făcut și deplasări prin țară. Făcusem o echipă de jucători și făceam bani jucând prin orașe. Auzeam unii de alții, ne dădeam telefoane și făceam provocări la joc.

Și jucați cu amărâți d-ăia?
Fix ăia aveau o groază de bani la ei. La Sebiș de Arad am luat 11 mii de euro în primele cinci meciuri. Vreo 10-15 inși stăteau pe margine, puneau pariu pe omul lor. Noi eram doar trei și puneam pariu pe omul nostru. Apoi, la Lupeni, l-am executat pe băiatul patronului de la hotel. Tipul avea bube de aur pe degete, ditamai ghiulurile, ziceai că e bulibașă.

Nu era periculos? Nu riscați să luați bătaie?
Când ajungeam în câte un oraș, dădeam un telefon la București și întrebam cine e șef acolo. Îl sunam apoi să aranjăm meciul cu respectivul.

Păi, și șeful nu cerea bani?
Nu, că noi sunam din partea bossului de la București. Nu mergeam aiurea. Nu începeam să jucăm cu careva, până nu vorbeam cu cineva. Cu interlopi, adică. Țin minte o fază din 1999, petrecută la un turneu oficial, organizat la Timișoara. Premiul întâi era de cinci mii de dolari. Înainte de finală, timișorenii și arădenii începuseră cu obstrucții. Am dat telefon la București și am aflat cine era șeful din Timișoara: era unul, Vasîli, genul de tip cu grenade la burtă, înțelegi?. Ei bine, Vasîli ăsta a intrat în club și a strigat: „Băi! Ăștia trei de acolo, sunt prietenii mei! Dacă vă prind că îi deranjează careva…" În următoarea secundă, s-a făcut un cerc de zece metri în jurul nostru. Finala a câștigat-o omul nostru, la limită, cu cinci-patru, dar a câștigat-o.

Vă amintiți cine era faimos în perioada aia?
Ovidiu „Pictoru". Era pictor, avea lucrări de artă bine cotate, vindea bine și avea din ce juca. Dar ca nivel, era slăbuț. Dar juca mereu pe bani. Până se curăța de tot. Mă suna pe la patru dimineața, să mă cheme la o bilă. Veneam și câștigam. I-am luat și mașina, la un moment dat. I-am dat-o înapoi. Eram prieteni, ce puteam face?

Prieteni, prieteni, dar jucați pe bani?
Ăsta era stilul lui. Juca și pe haine, pe pălărie, pe ceas, pe tot ce avea pe el. Odată, erau -15 grade afară, i-am luat hainele și i-am zis: „Hai du-te acasă, dezbrăcat!". Și zicea: „Nu-ți e milă de mine, să merg fără haine acasă?" Și îi dădeam hainele înapoi. După ce i le dădeam, mă întreba: „deci, sunt ale mele, da? Păi, atunci, dacă sunt ale mele, dă pe ele!". Și o luam de la capăt. I le luam de două-trei ori până când mă supăram și nu mai jucam. I-am luat și inelele și ceasurile.

Și i le-ați dat înapoi?
Nu, pe astea nu. Doar hainele. Dar era un tip foarte sufletist și foarte de treabă. Nu era supărăcios. Îi plăcea să se distreze. Am rămas prieteni pentru tot restul vieții.