Povestea lui Nicolae Minovici, medicul român care s-a spânzurat singur de 12 ori

Medicina legală în România e strâns legată de numele Minovici — pe de o parte este Mina, apoi este Nicolae. Cel din urmă, despre care vei afla acum, a ajuns să studieze medicina doar pentru că l-a bătut la cap fratele lui Mina. De unde inițial era pasionat de artă, a ajuns să fie legendar în medicină legală. Arta a transformat-o în pasiune, unde a fost un asiduu colecționar.

Numele lui Nicolae Minovici se leagă de spânzurare. Și cu mult timp înainte ca Liviu Rebreanu să publice Pădurea spânzuraţilor (1922), unul dintre cele mai importante romane psihologice ale literaturii interbelice, un medic aromân avea să revoluţioneze lumea ştiinţifică internaţională prin cercetările şi inovaţiile sale despre moartea prin spânzurare.

Nicolae Minovici (1868—1941) este legistul care a experimentat pe propria piele efectele asfixiei prin autostrangularea mecanică — altfel spus, şi-a pus ştreangul de gât, dar nu voia să închidă socotelile cu lumea asta.

Medicul a studiat zeci de cazuri de sinucidere şi s-a spânzurat de mai multe ori în numele lui Hipocrate. Rezultatele au fost descrise în prima lucrare de acest gen în lume: Studiu asupra spânzurării, 1904.

În timpul vieții lui a studiat mai mult decât medicina. Spre exemplu, după Primul Război Mondial era la Universitatea din Cluj, la catedra de medicină legală, unde a și pus bazele Institutului de Medicină Legală din oraș. În 1926, era la București ca să fie primar în Sectorul 3 Albastru. Cuprindea, printre altele, mahalalele Rahova, Grozăveşti, Mandravela, Dealul Spirii, Cotroceni, 13 Septembrie sau Şerban Vodă.

Nicolae Minovici s-a ocupat de igienizarea sectorului, pavarea străzilor, transformarea maidanelor în parcuri, construirea unui cămin pentru gunoieri şi măturători sectorului şi chiar construirea primelor toalete subterane din Bucureşti.

A ieșit la pensie în 1938, dar peste medicul Nicolae Minovici a dat boala: cancer laringian. A murit pe 26 iunie 1941, la 73 de ani. Până atunci a trăit și uite o extraordinară bucată din viața lui.

Nicolae Minovici provenea dintr-o familie numeroasă cu 13 fraţi. Era cel de-al şaptelea copil. Fraţii lui mai mari, Mina şi Ştefan, aveau să-l influenţeze în cariera profesională, cei doi remarcându-se la rândul lor în domeniul medicinei legale şi a farmaciei. Informaţii preţioase despre aceştia ni le oferă istoricul şi antropologul Adrian Majuru în lucrarea Familia Minovici-univers spiritual, apărută la editura Institutului Cultural Român în 2005.

Mina Minovici (1857-1933), cel mai mare dintre fraţii, s-a specializat la Paris în domeniul antropologiei criminale şi a anatomiei patologice cu ajutorul unei burse oferite de Carol Davila. A fost fondatorul Institutului de Medicină Legală din Bucureşti sau „Morga oraşului” cum era mai cunoscută în 1892. Astăzi îi poartă numele, fiind primul de profil în Europa.

În discursul său de la inaugurare, Minovici afirma că: „Un medic legist poate contribui sau la condamnarea unui inocent sau la achitarea unui culpabil, lucru ce, din punct de vedere stiinţific, e tot atât de grav. Din punct de vedere social însă, cine nu ştie cât de îngrozitor este a contribui să condamni un inocent? Din acest punct de vedere trebuie să recunoaştem că am fost foarte înapoiaţi până acum.” (A. Majuru, Familia Minovici-univers spiritual, 2005).

Directorul primei morgi din Capitală este celebru şi datorită lui Costică, prima mumie românească. În anul 1908, profesorul a mumificat corpul unui cerşetor. Legenda spune însă că ar fi fost vorba de primul paznic de la IML. În orice caz, mumia a fost în atenţia multor specialişti, deoarece se afla într-un stadiu perfect de conservare chiar și după un secol.

În 2003, doctorul George Cristian Curcă, directorul IML Bucureşti, a rezolvat misterul: „În urma multor investigaţii: tomografie computerizată, endoscopie şi toxiologie… rezultatele au demonstrat prezenţa organelor în interiorul mumiei, în poziţia lor anatomică normală. Nu s-a găsit decât o incizie: la nivelul coapsei drepte a fost deschisă artera femurală, pentru injectarea fluidului folosit la înbălsămare.” (Cătălin Gruia, Prima mumie românească în National Geographic, noiembrie 2012).

Ştefan Minovici (1867—1935) era al şaselea copil al familiei. De copil era bisericos, se ducea să tragă clopotele şi să bată toaca ajutând preotul la slujbă, cântând şi în strană alături de paracliser. Mai târziu, cu ajutorul lui Mina, pleacă la Bucureşti şi se specializează în chimie. În 1889, înfiinţează Asociaţia Generală a Corpului Farmaceutic din România, apoi Societatea de Chimie şi mai târziu Facultatea de Farmacie. A fost un pioner în domeniu, drept pentru care va fi numit membru corespondent al Academiei Române.

Nicolae Minovici, mai mic ca vârstă decât Mina şi Ştefan, a fost din fragedă copilărie „o fire încăpăţânată, îndărătnică, dar şi voluntară”, pasionat de ştiinţe, dar şi de artă. În 1891 se înscria la Şcoala de Belle-Arte, dar fratele cel mai mare îl convinge să renunţe şi să urmeze cursurile Facultăţii de Medicină finalizându-le cu lucrarea de licenţă Tatuajele în România (1898). Era pentru prima oară când se studia aşa ceva, iar tema s-a bucurat de un enorm succes internaţional. Cu teza de doctorat intitulată Studiul medico-legal despre moartea subită în urma loviturilor primite în abdomen şi laringe devine membru al Societăţii de Medicină din Paris.

Nicolae a dedicat o bună parte a vieții studiului patologiei, psihologiei şi criminologiei descoperind similitudini între tatuajele diverşilor asasini şi comportamentul criminal. A continuat cercetările peste hotare în clinici renumite din Germania şi Paris şi a fost un vânător al „doftorilor din popor” cunoscuţi drept: vraci, vrăjitoare, babe „care dau în boghi” şi tot neamul lor, publicând lucrarea Pericolul social al practicării ocultismului.

Cu mult timp înainte ca Traian Băsescu să demoleze în masă chioșcuri și tarabe, Nicolae Minovici a luat iniţiativa pentru îmbunătăţirea imaginii Bucureștiului interbelic. De numele său sunt legate o serie de inovaţii care au introdus modernitatea în sistemul sanitar românesc din secolul trecut.

Este cel care înfiinţează prima Societate de Salvare din Balcani (1906), pe care a susţinut-o cu bani proprii, dar şi Institutul de Medicină Legală din Cluj, acolo unde a fost decan al Facultăţii de Medicină. Datorită lui Nicolae, bucureştenii au avut primul Spital de urgenţe din România (1934), dar şi primul Muzeu de Artă Naţională, cunoscută ca „Vila cu clopoţei” din nordul Capitalei (1905).

În 1926 a fost numit primar al Sectorului III Albastru din Bucureşti care cuprindea mai multe cartiere precum Rahova, Grozăveşti, Dealul Spirii, Cotroceni şi Şerban Vodă. A început lucrări de amenajare a spaţiului public: a asfaltat străzile, a construit parcuri în locul maidanelor şi a construit primele toalete subterane.

De aici provine şi porecla care i-a fost atribuită de către bucureşteni: „Minovici dărâmă tot / Minovici e târnăcop”. Primarul s-a luptat pentru eradicarea cerşetoriei şi a donat bani săracilor şi orfelinatelor. După opt ani în sectorul III Albastru, locuitorii din Băneasa îl vor alege primar fără să fi fost înscris pe lista candidaţilor, astăzi existând şi un cartier care-i poartă numele.” — Adrian Majuru în lucrarea Familia Minovici-univers spiritual.

Nicolae Minovici s-a remarcat însă şi prin modul în care a experimentat pe propria piele efectele autostrangulării. Cum moartea prin spânzurare era foarte comună în Europa în primii ani ai secolului 20, el a studiat această metodă de sinucidere şi nu a ezitat să-și pună ştreangul de gât. La propriu.

Pentru început a cercetat foarte atent corpurile cadavrelor umane şi de animale care au murit prin spânzurare. Nicolae Minovici şi-a construit însă şi un mecanism propriu care să-l ajute să explice cât mai bine răspunsul la întrebarea: ce simte o persoană când se spânzură?

În 1904, medicul legist publica celebrul său Studiu asupra spânzurării, iar cu timpul va ajunge să se atârne în ștreag pe parcursul a 12 şedinţe, care au variat între patru şi 26 de secunde.

Iniţial, Minovici îşi construise un aparat simplu de auto-asfixiere, o saltea, un scripete atârnat de un tavan şi o funie care era trasă manual de către cercetător. Apoi treptat, ajutat de unul sau doi asistenţi, era ridicat timp de câteva secunde, la o înălţime de aproximativ doi metri.

„Curagiul căpătat din aceste şedinţe, a doua zi ne-a făcut să încercăm una mai lungă… de data asta şedinţa a fost prelungită până la 26 de secunde… şi ne-am putut da mai bine seama de mecanismele morții. Durerea ce laţul ne provoacă în dreptul osului hioid era aşa de mare încât cu bună voinţa ce aveam, ne-a fost cu neputinţă a prelungi experimentul.”

Au existat şi accidente când medicul şi-a pierdut cunoștința, deoarece aceste fenomene fizice provocau apariţia unei anestezii totale a corpului, stări de excitaţie, halucinaţii şi tremurări psihice.

Din punct de vedere medical, asfixia sau anoxia, este o stare patologică determinată de lipsa oxigenului în organism. Cel mai cunoscut mecanism de producere a anoxiei mecanice este strangularea sau spânzurarea, dar se poate clasifica în această categorie şi înecul sau sufocarea.

Studiind 172 de cazuri de sinucidere, legistul concluziona: „Majoritatea sinuciderilor se petreceau primavara, însă toamna creştea numărul celor care se spânzurau. Alte forme de a-şi pune capăt zilelor erau: armele de foc, otrăvirea, înecul, aruncatul pe fereastră, asfixia cu cărbuni sau aruncatul în faţa trenului.” Spre deosebire de Occident, unde sinuciderea era tipică spaţiului rural, la noi oraşele dădeau cel mai mare număr de spânzuraţi.

În 1938, Nicolae Minovici se îmbolnăveşte de un cancer de laringe. În ciuda trahectomiei făcută la un spital din Viena, medicul a mai trăit doi ani, însă în chinuri groaznice şi cu mari dificultăți de vorbire.

Dincolo de cercetări și medicină legală, Nicolae Minovici a mai oferit ceva bucureștenilor: propria sa avere, casa și colecția sa de artă populară, tablouri Ateneului Român și economiile sale donate în întregime asociațiilor care se ocupau de copii abandonați sau orfani. Și mai ține minte și că, încă de acum aproape un secol, medicul voia s-o termine românii cu leacurile băbești. Uite ceva la care încă avem de lucrat.