Ne-am întrebat bunicile ce-ar fi schimbat în viețile lor

În general, bunicile sunt niște pachețele de bunătate pură și niciunul dintre noi nu merită cu adevărat să le mănânce supa, să-și spele mâinile cu colecțiile lor infinite de săpunele drăgălașe sau, practic, să se afle, pur și simplu, în prezența lor. Deși s-ar putea să împarți niște trăsături ereditare cu bunică-ta, n-ai avut aceleași experiențe în copilărie ca fetele din aceeași țară. S-au schimbat atât de multe în câteva generații – acum 50 sau 60 de ani așteptările față de tinerele femei erau cu totul altele.

În onoarea Zilei Internaționale a Femeii, redactorii VICE din Europa și Mexic au vorbit cu bunicile lor despre alegerile pe care le-ar fi făcut dacă ar fi fost tinere, nu septuagenare, în 2017.

Sylvia, 68 de ani, din  Nottingham

Bunica mea Sylvia a fost coafeză și chelneriță înainte să se mute în Jamaica în 1990, unde a lucrat la o fermă de pui și a fost croitoreasă. După ce s-a întors în Marea Britanie a devenit fotograf de familie și a lucrat în administrație înainte să iasă la pensie.

– Amy, 21, internă la VICE UK

VICE: În tinerețea ta în anii '60 simți că ai avut la fel de multe drepturi ca femeile din ziua de azi? Sylvia: La momentul respectiv tinerele se simțeau în general foarte emancipate, pentru că de-abia apăruseră contraceptivele. Discrepanțele de salariu între genuri erau mult mai nasoale pe vremea aceea, iar femeile sunt mult mai bine educate azi. Pe vremea aceea, chiar dacă erau deștepte, multe femei din clasa muncitoare nu puteau să-și ia bacul la nivel A sau să dea la facultate, pentru că părinții lor voiau să muncească. Așa că era altfel în anii '60, dar cred că se-ntâmplaseră deja multe și ne-am emancipat foarte repede. Era o epocă a speranței.

Crezi că alegerile pe care le-ai făcut în viață ar fi fost foarte diferite dacă te-ai fi născut în 1995 ca mine? 
Nu-s sigură dacă m-aș fi măritat. Acum îmi dau seama că m-am măritat prea de tânără – eu aveam doar 19 ani, bunică-tu 21. Am făcut copii fără să ne gândim la asta – era normal să te căsătorești, să te muți împreună și să faci copii. Nu ne-am gândit cât o să ne fie de greu. Dar nu munca grea era problema, ci singurătatea. Te simți însingurat când crești copii singur, evident, dar poți să te simți foarte singur și acasă, când ești măritată și soțul e la muncă toată ziua.

E ceva ce ți-ai fi dorit mult să faci, dar n-ai putut pentru că ești femeie?
Ei, [după ce am divorțat de bunică-tu, la începutul anilor '70] mi-am dorit să cumpăr o casă cu terasă și nu mi s-a aprobat ipoteca de la societatea de construcții – în ciuda faptului că munceam și aveam destui bani puși deoparte ca să plătesc un avans. Au râs pur și simplu de mine pentru că eram femeie. În cele din urmă, am reușit să-mi fac o ipotecă prin consiliul local. Mi-am mai dorit și să fiu polițistă, dar motivul pentru care n-am putut să fac asta n-avea nimic de a face cu drepturile femeilor. Pur și simplu nu eram destul de înaltă.

Melpo, 86 de ani

Bunica mea Melpo locuiește la Pireu și a fost casnică toată viața ca să-și crească cei cinci copii. 
– Melpomeni Maragidou, 27 de ani, Editor Știri la VICE Grecia

VICE: Crezi că noi două am făcut alegeri foarte diferite în viață, pentru că am crescut ca femei în perioade diferite? 
Melpo: Eu am avut un soț bun, care mi-a dat mai multă libertate decât le dădeau alți bărbați soților lor. Dar tu și mama ta ați fost crescute foarte diferit decât mine. Eu, de exemplu, n-am avut niciodată voie să ies singură. Mi s-a aranjat o căsătorie când aveam 19 ani. Dacă aș fi crescut azi, bănuiesc că probabil m-aș fi măritat cu un om pe care-l iubeam – deși am ajuns să-mi iubesc soțul odată cu trecerea timpului. Mi-aș mai fi dorit și să fi fost mai mare când m-am măritat și să-mi fi trăit viața înainte. Dar dac-ar fi s-o iau de la capăt, tot cu bărbatu-meu m-aș mărita. A fost un om bun. N-a făcut-o niciodată pe șeful cu mine.

Există și alte chestii pe care le-ai fi făcut altfel dac-ai fi crescut acum? 
Mi-ar fi plăcut să muncesc. Soțul meu câștiga destul cât să întrețină familia, dar mi-ar fi plăcut să am și eu banii mei. În schimb, am fost captivă în casă, m-am îngrijit de cei cinci copii ai mei și, mai târziu, de nouă nepoți. Îi iubesc pe toți, dar totuși n-am avut de ales. Mi-ar fi plăcut mult să fiu bucătăreasă sau șofer. Dar n-am învățat niciodată să conduc.

Soțul meu mi-a acordat multă libertate, dar ori de câte ori am putut, am făcut fix ce-am avut eu chef. El era susținător de dreapta, iar eu îi tot spuneam: „Nu-ți face griji, am votat cu cine mi-ai spus tu să votez", dar, în schimb, votam cu social-democrații de la partidul PASOK. Evident, nu i-am spus niciodată.

Pentru ce drepturi crezi c-ar mai trebui să lupte azi femeile?  
S-au schimbat multe, dar încă nu suntem unde-ar trebui să fim. Nu există egalitate adevărată în spatele ușilor închise – femeile tot duc povara de-a menține echilibrul între carieră, creșterea copiilor, ținutul menajului și îngrijitul bătrânilor din familie. Trebuie să-ți câștigi singură banii, să fii bună la serviciu, ca să fii independentă și să-ți părăsești partenerul oricând vrei. Să nu rămâi niciodată cu cineva din obligație. Nu contează cu câți bărbați ai fost – unul, doi, trei, zece – încearcă să-l găsești pe cel care-i cel mai bun pentru tine – și dacă nu-i ăla, următorul, vă rog!

María Aguirre, 75 de ani

Bunica mea María locuiește în Venezuela și a lucrat ca secretară înainte să facă copii.
– Diego Urdaneta, 27, redactor la VICE Mexic

VICE: Ai fi făcut alte alegeri dac-ai fi crescut acum?
María Aguirre: Da, mi-aș fi folosit la maximum libertatea. Când eram tânără, nu ieșeam singură. Ieșeam întotdeauna doar însoțită de bunică-tu – era foarte protector și nu mă lăsa să ies singură. Pe taică-tu l-am făcut la 17 ani – bunicul tău m-a pus să-mi dau demisia din slujba mea de secretară, ca să am grijă de fiii mei. Eram fericită și n-am regretat niciodată, dar mi s-ar fi părut interesant să îmi construiesc o carieră, cum fac femeile din ziua de azi.

E vreun aspect al poziției tale ca femeie care a trăit în timpurile alea care să te fi deranjat în mod special?
Ca femeie cu abilitățile mele, nu puteam să fiu decât secretară. Nu puteam să promovez. Mi-am dorit întotdeauna să fiu manager senior sau ceva de genul ăsta – îi ajutam întotdeauna pe băieții de la birou cu munca lor, dar n-aveam voie să-mi dau cu părerea despre ce făceau ei.

Deci crezi că femeile au atins egalitatea în mediul corporatist în zilele noastre?
Femeile din ziua de azi au joburi și cariere care, pe vremea mea, erau strict pentru bărbați. Deci, da, cred că ne apropiem foarte tare de egalitate. Avem chiar și femei președinte!

Janina, 65 de ani

Bunica mea Janina a crescut la Iława, în Polonia, și a lucrat ca psiholoagă timp de 41 de ani. S-a pensionat de curând.- Maja, 18 ani, colaborator la VICE Polonia

VICE: Crezi că noi două am crescut în perioade complet diferite, în ce privește drepturile femeilor?
Janina: Da, noi n-aveam atât de multe drepturi când eram eu de vârsta ta. Femeile trebuiau să facă curat în casă și să-i învețe pe copii cu disciplina. Fetițele erau învățate să fie neveste bune și mame responsabile. Ziua Femeii, pe 8 martie, era sărbătoare națională pe vremea comuniștilor, iar femeile primeau în mod tradițional o garoafă și o pereche de ciorapi în ziua aia. Serbau și bărbații, de obicei colindând beți prin oraș.

Ce te-a deranjat cel mai mult la poziția ta ca femeie în Polonia comunistă? 
N-am putut niciodată să-mi cumpăr hainele pe care mi le doream. Și în perioada aceea nimeni nu discuta despre sexualitatea femeilor. Singurul lucru pe care-l învățam era cum să nu rămânem gravide – și, dacă rămâneai gravidă, cum să naști un copil sănătos. Asta s-a schimbat după publicarea cărții Michalinei Wisłocka  Arta iubirii. Wisłocka a arătat că și femeile sunt oameni cu dorințe și nevoi individuale.

Femeile din Polonia încă mai au multe motive să iasă în stradă – gen, ca anul trecut, când guvernul polonez a încercat să interzică de tot avortul. Care crezi că-i cea mai importantă luptă cu care se confruntă polonezele în ziua de azi? 
În continuare trebuie să luptăm pentru drepturi și îndatoriri egale în creșterea copiilor. Când un copil îți face probleme, societatea dă vina de obicei pe mamă. Și mulți angajatori nu vor să angajeze femei pentru că, prin lege, angajatorii trebuie să asigure îngrijirea copiilor pentru angajatele care au copii. Drept urmare, femeile calificate și educate rămân șomere și sunt obligate să stea acasă, să aibă grijă de soț și de copii. Dacă își găsesc serviciu, sunt plătite mai puțin decât bărbații pentru aceeași muncă. Mai avem atâtea motive de protest în Polonia.

Manuela Doral Pardo, 78 de ani 

Bunica mea „Lola" s-a născut în Noceda do Cervantes, dar s-a mutat la Barcelona în 1954. A lucrat ca ajutor de bucătar la Spitalul Vall d'Hebrón din Barcelona și are trei copii, care au azi 56, 46, respectiv 36 de ani. 
- Laura Muriel, editor la VICE Spania

VICE: Dacă ai fi crescut în aceeași perioadă ca mine, crezi c-ai fi făcut alte alegeri în viață?  
Lola: În primul rând, aș fi făcut școala de asistente. Eu m-am născut în timpul Războiului Civil din Spania, nu m-am dus niciodată la școală, pentru că a trebuit să am grijă de vacile și de oile familiei. La 16 ani m-am mutat la Barcelona și-am început să lucrez ca fată în casă pentru familii bogate. Am învățat să scriu și să citesc abia la 36 de ani – deja aveam doi copii pe-atunci, pe primul l-am făcut la 21 de ani. Dac-aș fi tânără azi, m-aș duce la școală și mi-aș face o familie mai târziu. Nu atât de târziu ca femeile din ziua de azi, totuși.

Ce te-a deranjat cel mai mult la experiența ta ca tânără femeie în perioada respectivă?  
Cred că pe vremea mea femeile erau mai ignorante și bărbații mai misogini. Îmi aduc aminte că m-a deranjat foarte tare când am aflat că sunt plătită mai puțin decât bărbații de la mine de la serviciu, deși munceam mai multe ore. Habar n-aveam. Mi-am petrecut 30 de ani lucrând într-o bucătărie de spital în care bărbații erau bucătari și femeile ajutoare –și noi găteam, dar femeile trebuiau să și servească mesele pentru mai mult de o sută de pacienți odată. Bărbații nu, deși câștigau mai mult. Când am protestat să primim și noi aceleași condiții ca și bărbații, conducerea spitalului ne-a amenințat și-a zis că ne plângem prea mult. În cele din urmă, nu s-a schimbat nimic – bărbații erau bucătarii și noi ajutoarele.

Crezi că în ziua de azi bărbații și femeile au drepturi egale sau tot mai avem chestii pentru care trebuie să luptăm? 
Mai sunt multe pentru care trebuie să luptăm, dar sunt convinsă c-o să reușm. Încă n-avem drepturi egale, pentru că bărbații se simt amenințați de noi, dar n-ar trebui să se simtă așa – succesul nostru nu-i depreciază pe ei sau munca lor. De asemenea, bărbații ar trebui să-și dea seama că avem nevoie de ei în lupta noastră pentru egalitate – o să se îmbunătățească situația pentru toată lumea. Mă tem că problemele din societatea zilelor noastre cu drogurile și șomajul și alte lucruri de genul ăsta o să amâne egalitatea de gen.

Maria Zeveleanu, 78 

Bunica mea Maria a fost chimistă în industria de oțel timp de 32 de ani, până s-a pensionat.
- Andrada Lăutaru, 26, colaborator la VICE România 

VICE: Cum a fost viața ta ca tânără femeie în România, în timpul comunismului?
Maria: M-am angajat de la vârsta de 17 ani, după ce am terminat Şcoala Profesională. Dacă aş fi acum tânără, aş fi vrut să merg la facultate. Probabil aş fi făcut IT, cum e la modă acum, sau ceva Limbi străine.

Ce era cel mai greu pentru tine, ca femeie, în acea perioadă? 
N-aveam voie să facem întreruperi de sarcini, să plecăm în ţări străine, chiar nu aveam niciun fel de libertate, singura libertate era că aveam voie să muncim mai mult ca bărbaţii, dar eram plătite mai puţin.

Ce ai fi făcut diferit dacă ai fi avut 26 de ani azi?
M-aş fi bucurat dacă aş fi lucrat într-un loc bun, să am un salariu bun şi să pot să mă duc în fiecare concediu în altă ţară, să călătoresc aşa ca tine. Îmi pare rău că eu nu am avut ocazia asta. Dacă aș fi avut vârsta ta, azi, aş fi ieşit şi la protestele față de Guvern, să vină unul tehnocrat.

Birgitta Andréasson, 74 de ani

Bunica mea Birgitta locuiește la Kalmar și a lucrat ca administrator la Agenția Suedeză de Taxe și Impozite până la pensie.
– Benjamin Wirström, 24 de ani, traducător la VICE Suedia

VICE: Crezi că situația tinerelor din ziua de azi e diferită?
Birgitta: Cred că e foarte diferită. E evident că eu habar n-am cum își trăiesc femeile viața în ziua de azi, dar când mă uit la filme cu adolescenți și văd ce fac copiii, e complet diferit. Noi eram atât de naivi, cred că ne-am maturizat mult mai târziu decât tinerii din ziua de azi.

Ai fi făcut alte alegeri în viață dacă ai fi crescut acum?
Absolut. Îi invidiez pe tinerii din ziua de azi pentru că pot să călătorească în toată lumea și să învețe atât de mult din asta. A devenit simplu să te duci în diferite țări și să cunoști oameni – crești și înveți atâtea când cunoști oameni diferiți.

Pentru ce drepturi crezi că mai trebuie să lupte femeile din Suedia?
Salarizarea egală e o chestie importantă, nu? Pentru că deși lucrurile au evoluat în atât de multe feluri, situația e perimată și demodată când vine vorba de salarii și, nu știu, poate și în ocuparea pozițiilor, poate? Nu știu dacă ne ajung o sută de ani să atingem adevărata egalitate. Bărbații și femeile pur și simplu au privilegii diferite, pentru că suntem fundamental atât de diferiți.

Maria, 77 de ani

Bunica mea Maria a lucrat ca profesoară și acum e la pensie și locuiește la Zurich. Femeile din Zurich au primit dreptul să voteze în alegerile federale abia în 1971 – ultimul canton elvețian care le-a permis femeilor să voteze în alegerile locale a fost obligat de stat să acorde acest drept în 1991. 
- Julian Riegel, 25, Editor adjunct la Noisey Alps

VICE: Crezi că tu și cu mine am crescut complet diferit, în ce privește drepturile femeilor? 
Maria: Tu te-ai născut în ziua unei greve națioale a femeilor din Elveția, pe 14 iunie 1991. În zilele noastre, mult mai mulți oameni sunt conștienți de drepturile femeilor. Eu am avut dreptul să votez aproape toată viața, dar nu exista un efort public pentru egalitate și nici măcar nu ne apropiam de salarizarea egală. Pe vremea când predam, eram plătită mult mai puțin decât colegii mei bărbați. Bărbații erau angajați de stat, iar femeile de municipalitate.

Ai fi făcut vreo alegere diferită de viață, dac-ai fi crescut acum?  
Eu am fost prima fată de la noi din sat care-a făcut liceul. Pe vremea aceea, oamenii pur și simplu nu credeau că fetele au nevoie de educație. Pentru că nu prea existau opțiuni pentru fetele care voiau să învețe, eu a trebuit să mă înscriu la un internat condus de măicuțe. A fost îngrozitor. Vara trebuia să purtăm rochii albe, iarna rochii bleumarin. N-aveam voie să ieșim singure la plimbare, măicuțele ne citeau toată corespondența. Când am terminat liceul, la 20 de ani, m-am înscris în armată, pentru că se promovase din greu serviciul militar pentru femei și am crezut c-o să mă ajute. Nu știu dac-aș alege la fel azi.

Pentru ce crezi că mai trebuie să lupte elvețiencele? 
Trebuie să luptăm pentru egalitate, pentru a primi șanse egale în muncă ca și bărbații. Și trebuie să luptăm pentru a schimba perspectiva bărbaților asupra femeilor. Mulți bărbați se simt amenințați de drepturile femeilor, simt că trebuie să le înjosească pe femei – dar eu cred că femeile și bărbații trebuie să muncească împreună ca să fie lucrurile mai bune pentru toată lumea.

Maria Sobral, 82 de ani

Bunica mea Maria Sobral s-a născut în orașul Beja, în 1935. A lucrat ca asistentă socială după ce i s-au născut copiii.
- Madalena Maltez, 23 de ani, colaborator la VICE Portugalia

VICE: Tu știai de drepturile femeilor când erai tânără? 
Maria: Eu am crescut ca fiică de moșier într-o zonă rurală din Portugalia, iar despre drepturile femeilor nu se vorbea. Muncitorii care-și cereau drepturile deja nu-l lăsau pe tata să doarmă bine noaptea – nu pot să-mi imaginez ce-ar fi făcut dac-aș fi adus vorba despre problemele femeilor.

Ai avut vreodată serviciu? 
Da, am început să muncesc ca asistentă socială în 1973, după ce mi s-au născut cei patru copii și au început să meargă la școală. Înainte de asta, am fost ocupată cu creșterea copiilor. De la femeile din clasa mea socială nu se aștepta nimeni să aibă serviciu și nici măcar să iasă neînsoțite din casă. Mărturisesc că n-am simțit niciodată pornirea să muncesc. La momentul respectiv, salariul femeii aparținea soțului ei – prin lege, el se ocupa de veniturile familiei și putea să ceară întreruperea contractului soției. Dar soțul meu nici n-a vrut să audă de așa ceva, salariul meu era al meu. El în continuare e mai conștient politic decât mine, susține răspicat egalitatea.

Crezi că ai fi făcut ceva diferit în viață, dac-ai fi tânără acum? 
Sincer, eu una nu cred, nu. Sigur, situația ar fi fost diferită. În dictatura sub care trăiam, eram retrași din viața politică. Educația mea nu trebuia să-mi aducă la cunoștință vreo cauză, iar multe dintre familiile care aveau pământ în zona în care am crescut eu susțineau sau aveau legături cu guvernul și dictatura. Deci n-aș schimba nimic din alegerile mele personale, dar mi-ar fi plăcut să știu mai multe despre cum era, de fapt, viața pentru mulți alții în situația aceea. Nu mă îndoiesc că viața e mult mai bună acum.

Traducere: Ioana Pelehatăi