Trupe și DJ din România mi-au povestit cum le-a marcat Placebo viețile

Cu toții avem amintiri legate de trupele care ne-au atras atenția prin gimnaziu și liceu. Eu și acum îmi amintesc când mă rupeam pe Limp Bizkit și alte act-uri de nu-metal, pe care le-am refulat în cele mai întunecate părți ale mintii mele. Nu pentru că mi-e rușine de preferințele astea puerile. Mai mult pentru că eram un fanatic care-i idolatriza prea mult pe artiștii ăștia, care la urma urmei sunt niște oameni la fel ca noi, doar că ei au o problemă mult mai severă cu drogurile.

Placebo e o altă trupă care face parte din categoria aia de artiști pe care-i asculți mai ales în liceu, când ești un pic debusolat și freamătă hormonii în tine. Adică, sincer, oamenii cântau despre iubire și alte chestii romantice, un subiect destul de important pentru băieți și fete care simt că le pică lumea-n cap, dacă nu primesc bilețele în timpul orelor.

Ai nevoie de astfel de artiști când ești în procesul de maturizare. Te fac să realizezi faptul că ceea ce simți tu nu e o tragedie. Te simți mai bine când durerea e împărtășită de un bărbat cu dermatograf la ochi și ojă neagră pe unghii. Ăsta e pur și simplu un fapt. Unul inventat de mine, dar în zilele noastre, când nu mai știi ce e adevărat sau fals, de unde știi că nu am dreptate?

Săptămâna trecută, trupa Placebo a anunțat un concert aniversar în România. Au trecut 20 de ani de când au apărut. Mă rog, de fapt sunt 21 de ani, pentru că au debutat în 1996, dar turneul e aniversar. Cu această ocazie, am zis să întreb niște artiști din România despre amintirile lor preferate cu Placebo. Spre surprinderea nimănui, majoritatea au fost din tinerețe, dar cât se poate de înduioșătoare:

Am descoperit Placebo în urmă cu aproximativ 19 ani, când am văzut „Nancy Boy" la MTV. M-a dat pe spate piesa aia. Nu prea mai văzusem așa ceva până atunci. Apoi am tot săpat și am dat de b-side-urile „Slackerbitch", „Miss Moneypenny" și „Bigmouth Strikes Again", de la The Smiths. M-a atras, printre altele, chitara și riff-urile inconfundabile.

Am început să „propovăduiesc" în stânga și în dreapta despre o super-trupă nouă, în care cântă un solist fată-băiat, care spărgea cam tot ce era pe atunci în muzică. Toți se uitau la mine ca la desene animate. Timpul, din fericire, mi-a confirmat „instinctul meu de fată mare".

Acum, după 20 de ani, pot spune că mă bucur că i-am descoperit așa de repede și că au ajuns la longevitatea asta. Și mă mai bucură ceva: Avem în comun două decenii de activitate. Placebo și Omul cu Șobolani. Evident, fiecare la alt nivel.

Prima oară când am dat de Placebo prin 2006, când au scos piesa „Meds". Cred că am ascultat albumul ăla săptămâni la rând, după care am căutat și alte albume de la ei. Aveam senzația că toată depresia de pe lume era în trupa asta.

Una dintre amintirile mele preferate legate de Placebo are legătură cu prima chitară electrică pe care am cântat. Arăta ca o jucărie cu un difuzor. Era împrumutată de la un prieten, care la rândul lui a luat-o pe furiș de la taică-său. M-am chinuit cam o săptămână să învăț „Meds". Când am reușit să prind ceva, a trebuit să dau chitara înapoi. Din păcate nici în prezent nu am învățat să cânt piesa la chitară. Deci nu o să fie un cover Fine Its Pink de la piesă. Cel puțin deocamdată. Nu se știe pe viitor.

I-am ascultat mult prin liceu și facultate, până am descoperit Pink Floyd, care mi-au schimbat total percepția asupra muzicii. Încă nu am reușit să-i prind live, dar sunt sigur că o să fie super fain când o să ajung să-i văd, cine știe, poate vara asta.

În anul 2006 am făcut un interviu cu Placebo. Mai exact, cu domnul Brian Molko, solistul și chitaristul trupei. Interviul a decurs minunat, el a fost super de treabă şi politicos, totul frumos. La final, l-am rugat să facem o poză împreună, dar m-a refuzat la fel de politicos. Mi-a spus că nu poate pentru că nu este machiat.

Eu am fost destul de prompt şi i-am răspuns „nu e nicio problemă pentru că nici eu nu sunt!". Asta în timp ce el pleca spre backstage fără să facem poza respectivă. Îmi aduc aminte cu plăcere de ziua aia şi ţin minte că şi concertul a fost foarte frumos. O grămadă de lume în public. Sincer să fiu, nu am fost niciodată un ascultator activ al celor de la Placebo, dar trebuie să recunosc că albumul „Meds" mi-a plăcut mult.

Țin minte că era o vreme în care dacă ziceai că nu-ţi place Placebo nu mai vorbea nici o fată cu tine. Probabil că de-aia mi-a placut şi acel album. Sau poate ca nu?

M-am despărțit de o tipă din cauza trupei. În perioada când eram cu ea parcă peste tot se băga Placebo, în contextul în care eu eram fan Slayer și Meshuggah. Chestii serioase. Frecventam vreo trei-patru cluburi prin București și peste tot auzeam piese de la ei. M-am săturat. Nu sună rău, nu am nimic cu trupa, dar nu era pentru mine.

La un moment dat au venit în România și tipa a încercat să mă convingă să merg să-i văd. Nu am vrut. Mi-a făcut un scandal și i-am zis clar că nu intru eu într-un proces de pizdificare de dragul unui concert Placebo. Rămân cu Slayer.

Ascult Placebo de la vârsta de 14 ani, din perioada când băgau „Without You I'm Nothing". Am fost la cinci concerte până acum, în țară și în străinătate. Toate mi s-au părut amazing. Semănam mult fizic cu Brian Molko când eram adolescent. Mă și machiam. Purtam și ojă neagră. Asta în perioada pre-emo bullshit. De fapt, mama m-a învățat să mă machiez. Mergeam la mai multe olimpiade. Îmi permitea absolut orice nebunie atâta timp cât existau rezultate. Prietenii mă suportau, nu aveau de ales, dar mulți necunoscuți voiau să mă bată. Și multe necunoscute să mă iubească.

Cea mai puternică amintire pe care o am legată de Placebo mi-a adus un prieten pe viață. Și el un mare fan Placebo. Partea funny e că iubita lui m-a văzut pe stradă și și-a dat seama repede că noi doi ne-am înțelege bine. M-a combinat să ieșim în oraș la o cafea. Eu am crezut că o să fiu doar cu ea. Dar am fost plăcut surprins să aflu că mă agățase pentru prietenul ei, mai ales că pe vremea aia nu era fashionably easy să asculți muzica asta. Eram puțini, îți dai seama. A trecut mult timp de atunci și încă am rămas prieteni. S-a mutat la Londra și încă vorbim să mergem împreună la concerte. Teenage angst și toate alea.

Placebo este indiscutabil una din acele formații care mi-au schimbat viața. Am priceput de la o vârstă fragedă că muzica este ceva foarte important în dezvoltarea ta ca om. Totodată am fost unul din cei care se duceau foarte târziu la culcare. Prin 2003 exista un post de TV numit Mini-Max, care după ora 22:00 se transforma ca un vârcolac sinistru, într-un post de muzică (Music-Max), de cele mai multe ori total diferit de restul.

Aveam 13 ani de abia împliniți, iar sunetele de acolo m-au bulversat total. Nu întelegeam ce se întamplă. Atunci am descoperit foarte, foarte multe trupe. Placebo a fost una dintre ele, în special cu piesa „This Picture" a cărui clip m-a fascinat din foarte multe puncte de vedere. Nu știu cum și-au petrecut adolescența alți copii, dar pentru mine a fost ceva special. Combinația dintre versuri, ritm, aranjamente (adeseori simpliste, dar de super-efect) puse foarte bine una peste cealaltă, mi-a dezvoltat o parte a creierului pe care încă nu o descoperisem.

M-a făcut să trec peste multe praguri ale adolescenței. Lipsa internetului mă făcea să aștept cu nerăbdare seara, să prind unul din videoclipurile lor. Începusem să îi convertesc pe oamenii cu care umblam că Placebo este calea de urmat. După o vreme, am făcut cunoștință cu un tip care era mai hacker pe vremea aia și l-am pus să-mi facă o selecție de muzică din care 80% era Placebo. Obsesia a crescut din momentul în care înțelegeam conexiunea dintre versuri, melodie și atitudine. Am înțeles ce înseamnă androgin, am înțeles ce înseamnă lipsa limitelor în creativitate. Am înțeles depresie, sex, spirit, emoție, drog, iubire, pasiune.

Punctul culminant, a fost venirea lor în 2006 la Arenele Romane, erau în turneul „Meds". Am venit de la ora zece dimineața să prind loc în primul rând. Concertul a fost una dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea. De atunci, cariera mea muzicală a început pe deplin și în continuare voi susține peste tot că Placebo este una din trupele alea care mi-au dat lumea peste cap. Chiar dacă după plecarea lui Steve Hewitt lucrurile au luat o întorsătură dubioasa, ce-i drept, Placebo sunt și vor fi o piatră de temelie în muzica de calitate, cât și în dezvoltarea mea ca muzician și nu în ultimul rând ca om.