Publicitate
Acest articol are mai mult de cinci ani de la publicare.
Chestii

La discoteca de nebuni

Indiferent de tulburarea psihică din dotare, toți pacineții sunt egali pe ringul de dans.

de Cristoph Wöhrle foto: Tanja Kernweiss
14 Mai 2012, 2:50pm

În a doua miercuri a fiecărei luni, Klinikum Wahrendorff, un spital de psihiatrie din Köthenwald, Germania, devine cea mai improbabilă discotecă din lume. Camera comună e aranjată șI transformată în ceva ce seamănă cu o discotecă: oamenii se îmbracă mișto, dansează, flirtează, se ceartă și își pierd mințile. Principala diferență e că într-un club e greu de intrat, iar din Wahrendorff e mult mai greu de ieșit.

Sosesc chiar înainte de începerea festivităților și dau peste două aparate de lumini care împroașcă diverse tipare de albastru, roșu, galben și verde pe parchetul podelei și pe draperiile lungi și roșii care acoperă ferestrele. Ar putea fi o scenă dintr-un film de categoria B din anii ’80, doar că aici conceptul de timp nu prea e respectat.

Scanez cu privirea camera pustie și încerc să-mi imaginez cum o să arate în 30 de minute, când 200 de pacienți vor invada spațiul și vor deveni o singură entitate pulsândă. Basul duduie din greu, abia recunosc piesa. Cred că e ceva de la Lady Gaga, perfect pentru un spital de boli mintale. În spatele ringului de dans sunt mese cu platouri cu chipsuri, covrigei și alte gustări. Aranjamentul arată ca o combinație între o discotecă dintr-un oraș mic și petrecerea zilei de naștere a unui adolescent.

La fel ca în barurile și cluburile normale, unii pacienți preferă să studieze ringul de pe margine.

În scurt timp descopăr că pacienții de la psihiatrie se comportă pe ringul de dans exact ca și oamenii obișnuiți: întâi încet, apoi toți deodată, la auzul unei piese potrivite care mobilizează întregul grup. Nu trece mult timp și distracția e în toi, iar muzica îi atrage pe pacienți cum atrage sângele rechinii. DJ e Sabine Wenzel, directoarea secției rezidențiale a clădirii, care sfidează toate stereotipurile asistentei severe dansând în spatele consolei de mixaj, total absorbită de muzică. La fel fac și ceilalți participanți, inclusiv Johnny, un schizofrenic în vârstă de 60 de ani cu părul subțire și ochelarii murdari, care fredonează scrâșnind din dinți de plăcere.

Johnny ia o pauză de pe ring ca să intre în vorbă cu mine. Mă sperie puțin. Mă întreb ce se petrece în mintea lui. „Nimeni n-are grijă de mine, nimeni nu mă vrea,” îmi spune, după care se plânge că cineva îi otrăvește mâncarea și că de asta e bolnav. Îmi spune că a tot umblat prin spitale de boli mintale de când era mic și recunoaște că nu poate trăi de unul singur. „Nu vreau să ies, afară e îngrozitor,” îmi spune. „Aici e un pic ca la Woodstock.”

Nu știu exact ce vrea să spună, dar mă tot gândesc la pacienții din Zbor deasupra unui cuib de cuci, care preferă siguranța și sterilitatea spitalului în defavoarea lumii exterioare. Mă îndoiesc totuși că Randle McMurphy ar putea să-l vindece pe Johnny. În timp ce vorbim, deodată se strâmbă de parcă a mușcat dintr-o lămâie și începe să-mi povestească în detaliu despre delirurile lui. De exemplu, pretinde că odată s-a infiltrat într-un cerc de pedofili și a spart ușa apartamentului unui tip ca să-l prindă masturbându-se la poze cu copii. Mă scuipă în timp ce vorbește, iar fața mea devine tot mai udă cu fiecare silabă. Apoi, deodată, își pierde orice fel de interes pentru mine. Urlă „Muzica, vă rog!” și se împleticește înapoi pe ringul de dans.

Nu contează de ce afecțiuni suferă, toți pacienții sunt egali pe ringul de dans.

Petrecerea a atins punctul culminant, camera e plină de trupuri transpirate. În afară de câțiva pacienți cu probleme acute care sunt internați pe termen scurt, la Wahrendorff sunt aproximativ 1 000 de rezidenți pe termen lung, majoritatea peste 18 ani. Cei mai mulți au fost trimiși aici prin ordin juridic și nu pot pleca prea curând.

Înainte de petrecere, Sabine mi-a făcut turul spitalului în timp ce fuma o țigară electronică. Când am ajuns la salonul de securitate maximă, am crezut că am intrat în casa groazei. Siluete sedate cu ochi încețoșați se prelingeau pe holuri – toți cu fețe impenetrabile și în poziții ciudate. Pereții erau decorați cu tablouri făcute de pacienți, iluminate de luminile fluorescente suspendate de tavan. Zilele cămășilor de forță au trecut demult, iar sufrageria comună arăta destul de confortabilă, dar tot m-am cam speriat. Când i-am vizitat, tocmai renovau o cameră pe care voiau s-o capitoneze complet, de sus până jos. Totul o să fie moale. „E distractiv să fii nebun aici la noi,” a spus Sabine.

Ca director al casei rezidențiale, Sabine are autoritate aproape absolută asupra pacienților, dar nu și ca DJ. Nemulțumiți de hiturile germane pe care le-a pus a nuștiucâta oară, unii urlă „Fuck the DJ!” Toți suntem critici, chiar și la salonul de psihiatrie. Petrecerea e o nebunie, scuzați-mi jocul de cuvinte. Dansează până și Tanja, fotografa care a venit cu mine. Nu se teme deloc de pacienți.

În mod deloc surprinzător, unii pacienți dansează după muzica din capul lor.

Mi-ar plăcea să fiu și eu la fel de relaxat, dar nu reușesc. Stau pe marginea ringului, rușinat, simțindu-mă ca cel mai ciudat voyeur. Mi-ar plăcea să fiu fumător, să-mi ascund timiditatea și stinghereala în spatele unui nor de fum. Mi-e puțin rău văzându-i pe oamenii ăștia bolnavi. Deodată îmi dau seama că cineva se apropie din spate și o doamnă mare îmi dă un sărut pe obraz și mă ronțăie puțin, așa cum își ronțăie o pisică puiul. Mi s-a făcut cam teamă și mă retrag deoparte să mă pot șterge cu gluga hanoracului.

Deși unii pacienți – cum e admiratoarea mea, de exemplu – trăiesc în cu totul altă lume decât mine, alții par complet normali. De exemplu, Nadja, o tânără cu personalitate borderline, boală caracterizată prin schimbări intense de stare și comportament impulsiv care îi distruge relațiile personale. N-ai putea să-ți dai seama de asta când o cunoști.

În toiul petrecerii toată lumea dansează la unison.

Nadja zâmbește des în timp ce vorbim. Chiar îi place să dea interviu, chicotește și-mi spune că nu-i place muzica. Preferă muzica tehno și hip hop și e atât de fermecătoare, elocventă și drăguță, cu o față atât de drăgălașă, încât mă întreb dacă chiar o fi bolnavă. Apoi îmi povestește cum a fost abuzată sexual când era mică, problemă din care au izvorât toate problemele ei. Mult timp s-a gândit la sinucidere, dar acum a trecut peste asta. S-a și tăiat cu lama. „Dar n-a fost nevoie de copci,” îmi explică, de parcă ar fi cea mai banală activitate din lume. Nadja a fost internată inițial la salonul de securitate maximă, dar în februarie a fost transferată la securitate minimă. N-a putut merge la școală o vreme, dar acum vrea s-o termine. „Mi-ar plăcea să lucrez cu copii bolnavi, să-i duc la plimbare, să le citesc, din astea.” Mi-a spus că i-ar plăcea să aibă o familie, atâta timp cât soțul ei nu vrea mereu s-o atingă sau să facă sex cu ea.

La standul DJ-ului, Sabine a trecut la tehno ieftin. A înființat discoteca asta de nebuni acum șase ani, la scurt timp după ce a început să lucreze în Wahrendorff. Acum evenimentul e o bucurie notată în calendarul fiecărui pacient. Mai există și o seară de film o dată pe lună, dar atrage mai puțini fani. Se vede de ce noaptea de dans e atât de populară. E unul dintre puținele lucruri care seamănă cu lumea exterioară. La ușă e un bodyguard care le ștampilează oamenilor încheietura mâinii: albastru pentru cei de la securitate minimă, roșu pentru cei de la securitate maximă care nu au voie să plece de la discotecă când vor. Uneori izbucnesc certuri, ca în orice club, și există mereu o persoană care încearcă să le strecoare dansatorilor medicamente fără rețetă.

Dansatorii flirtează unii cu alții și uneori flirtu lor se poate transforma în ceva serios – Wahrendorff permite îndrăgostiților să se mute împreună în spital și oferă contracepție și informații despre bolile transmisibile sexual. „Pacienții noștri au dreptul la dragoste și sex,” spune Sabine.

Markus are SIDA și psihoză de la medicamente, dar asta nu înseamnă că nu se poate distra.

Mă uit pe ring și o văd pe Sandra Brandt, o asistentă în vârstă de 21 de ani care dansează cu Markus, un pacient de 44 de ani care arată cool, în pantaloni roșii și o cămașă cadrilată. Râde cu toată gura în timp ce se mișcă ca John Travolta și o învârte pe asistentă. Mark suferă de psihoză indusă de droguri, ceea ce este exact cum se aude. Uneori psihoza îi dispare după o perioadă de tratament, uneori nu.

Markus e de acord să vorbească cu mine și ciocnim un pahar. E clar că ne plăcem, dar curând îmi dau seama că îmi va fi foarte greu să mă înțeleg cu el – vorbește ca un copil cu gura plină de ciocolată care încearcă să spună ceva important foarte tare. Sandra înțelege, totuși, și face pe translatorul. Îmi explică că Markus locuia în Mallorca, Spania, unde avea un bar. Îi plăcea să danseze de pe atunci. Mereu era în cluburi și lua mult LSD. Markus e gay și a luat SIDA în 1993. Deși psihoza și SIDA îi macină creierul, a rămas agil, alert și cu poftă de viață ca pe vremuri. „Hai să dansăm,” spune în limbajul lui unic. Sandra acceptă și se duc amândoi înapoi pe ring.

Încep să mă relaxez. Markus e un exemplu de pozitivism, pentru un om cu o boală atât de severă. Se bucură de fiecare zi. Și nu e ca și cum oamenii de aici sunt contagioși sau ținuți în carantină. Wahrendorff nu e doar una dintre cele mai mari companii din zonă, dar s-a integrat foarte bine în comunitatea înconjurătoare. În fiecare septembrie, sunt festivaluri de jazz la care pacienții merg alături de ceilalți locuitori ai orașului și toți se poartă foarte prietenos unii cu ceilalți.

Nicole, 22, suferă de sindromul Münchausen.

Când petrecerea se apropie de final, observ o paralelă ciudată: e echivalentul momentului din cluburile din lumea exterioară când îți cauți cu disperare un partener de sex, având în vedere că opțiunile s-au îngustat. Muzica e romantică și dulceagă. Unii pacienți se leagănă în scaune, alții cântă. Nimeni nu dansează blues. Gustările sunt devorate aproape în totalitate când dau cu ochii de Nicole, o tipă scunduță, cu ochi albaștri, în vârstă de 22 de ani. E machiată și are un parfum dulce. E aici pentru că suferă de sindromul Münchausen, adică se preface că are diverse boli și imită tot felul de simptome fără să fie cu adevărat bolnavă, doar ca să primească atenție.

Nu vrea să-mi spună ce boală s-a prefăcut că are ultima oară când a fost internată, dar recunoaște că a inventat totul. Se uită la mine și zâmbește, un zâmbet sănătos. O întreb cum se descurcă cu ceilalți pacienți, ale căror probleme sunt mult mai evidente. A fost ciudat la început, dar acum mă bucur să fiu aici. S-a obișnuit să vadă oameni ciudați. Oricât de inofensivă ar părea Nicole, e încă internată la securitate maximă. A trebuit să fie ținută cu forța pe când se prefăcea că are atacuri și la scurt timp după ce a fost internată, a împins o asistentă și a încercat să fugă. Nicole crede că boala ei a început în copilărie. Părinții ei se certau des, o lăsau să aibă grijă de casă și a fost atât de copleșită încât nu s-a mai dus la școală. Crede că va sta în spital cel puțin până în 2013, iar visul ei e să devină asistentă care să aibă grijă de bătrâni după ce își ia diploma. Nu vrea să aibă contact cu părinții deocamdată. Nicole mă întreabă dacă sunt căsătorit și arată spre verigheta mea, după care merge să danseze. Oare chiar eu sunt ultima ei opțiune disperată?

Înainte să plec, îl întreb pe unii dintre asistenții clinicii, care joacă rolul de bodyguard în seara asta, dacă s-a întâmplat ceva în timpul dansului. Îmi spune că au fost doar câteva tentative de evadare. „Nu poți avea control 100 la sută,” îmi spune, adăugând că cineva a strecurat ilegal înăuntru și niște bere. „Asta se întâmplă tot timpul. Mă bucur să-i văd pe pacienți aici. Sunt fericiți.”

Mă întorc în camera comună, unde doamna mare de mai devreme se apleacă spre șlițul meu, pregătită să folosească iar dinții. Nu știu cum să previn atacul fără un incident dureros. Îmi arde toată fața. Femeia îmi privește retragerea cu ochi arzători de sălbăticiune, scuturând din țâțe. A câștigat. Mi-e foarte frică. Deodată se întâmplă ce se întâmplă cu toate petrecerile: se termină. Se aprind luminile și toată lumea pleacă. Sabine pune piesa de final, pe care o pune la fiecare petrecere: „Born to Live”, de trupa germană Unheilig. Îmi spune că versurile înseamnă mult pentru pacienți:

„Ne-am născut să trăim pentru eternitate/ Ne-am născut să trăim doar pentru acel moment/ Când toată lumea și-a dat seama ce prețioasă e viața.”

Traducere: Oana Maria Zaharia

Tagged:
club
sida
dans
Vice Blog
schizofrenie
nebunie
psihoza
spital de psihiatrie
Wahrendorff