Publicitate
Acest articol are mai mult de cinci ani de la publicare.
25 de ani de la Revoluție

Cum era să mor de două ori la Revoluția din ‘89

Era aproape întuneric când unul dintre TAB-urile care veniseră dinspre Rosetii a accelerat puternic spre cei strânși în fața sălii Dalles. Nu s-a oprit decât în mulțime. Când a frânat, deja era prea târziu: patina pe carne.

de Iulian Lupu, foto: Laurențiu Gâlmeanu (Muzeul de fot
22 Decembrie 2013, 6:12pm

În decembrie 1989 lucram ca sticlar la un atelier din Giulești. Pe 21 auzisem zvonuri la muncă că sunt ceva tulburări în oraș și muncitori pe străzi, dar colegii trecuți toți de 60 mă sfătuiau să-mi văd de treabă și să ma duc acasă, în Berceni. La 22 de ani însă, orice ți-ar zice alții, tu tot ce vrei faci. Așa că, în drumul spre casă m-am oprit la Piața Universității. Voiam să văd cu ochii mei ce se întâmplă.

Am ajuns în jurul prânzului. În mijlocul străzii, unde este astăzi troița, erau 30-40 de nebuni și unul cu o portavoce. Am înlemnit. Aveau pancarte cu „Jos Ceaușescu" și strigau „Jos dictatorul". Era ireal, în condițiile în care pe vremea aia te abțineai și-n casă să spui ceva rău, de frică că te aude și te toarnă careva, și-ai să-ți numeri pulanele pe spate și anii într-un beci al Securității. Pe trotuare, grupuri de oameni priveau și nu manifestau. Și mie mi-era târșală să mă apropii de ei, mai ales că-n zonă apăreau milițieni și scutieri. M-am plimbat o vreme, să văd ce se întâmplă. Forțele de ordine creaseră cordoane la Intercontinental, la Universitate, la Sala Palatului și pe străzile din jur.

Între timp, în piață continuau să se strângă oameni, mulți dintre ei tineri, până-n 18 ani. Proporțional cu numărul lor, creștea cel al veștilor, al zvonurilor: ba că vin mii de oameni de la Romană, ba că sosec muncitorii de nu știu unde. M-am întalnit cu un vecin din cartier și ne-am urcat împreună pe blocul Dalles, ca să vedem ce se întâmplă, cine de unde vine. Pe bloc erau doar câțiva oameni, dar mi-a atras atenția un bărbat cu un cojoc Alain Delon până la genunchi, care o dată la cinci, zece minute dispărea în casa liftului. Dar n-am putut freca menta pe sus și ne-am întors în stradă, să strigăm și noi.

Cum am coborât, aproape de Muzeul de Istorie mașinile de pompieri dispersau mulțimea cu jeturi de apă. Lângă mine era un munte de om, de peste doi metri înalțime, cu un spate de nu vedeai Teatrul Național. Așa că m-am ferit de jetul de apă care venea spre noi după spatele lui cât dulapul. Dar a primit jetul fix în piept și era atât de puternic, că l-a trântit instant la pământ, peste mine. Am simțit cum îmi pârâie spatele pe o țeavă de metal, care mi-a dat dureri pe viață. M-am mișcat greu minute bune, dar nu simțeam durere, ci doar adrenalină - revolta și curajul creșteau în mine. Pentru prima oară am strigat „Jos Ceaușescu". Și după nu mi-a mai fost frică. Atunci m-am simțit cu adevărat liber.

În timp ce la Muzeul de Istorie oamenii avariau mașinile de pompieri, le rupeau furtunurile, în zonă apăreau primele taburi ale armatei, iar în piață se adunau mii de oameni. Spre Universitate erau răsfirate grupuri de manifestanți, pe care Miliția le dispersa cu rețineri sau bastoane. Am scăpat doar cu două pulane pe spinare, până am ajuns în nucleul de la Dalles, cea mai mare masă de oameni, unde Miliția încă nu îndrăznea să intervină. Să strigi cu voce tare alături de mulțimea înfierbântată împotriva regimului care te-a ținut înfometat, în frig și întuneric atâția ani era incredibil. Oamenii încercau să fraternizeze cu soldații, niște femei le ofereau flori, iar unii dintre ei păreau că înțeleg și explicau că astea sunt ordinele.

M-am urcat iar cu vecinul pe blocul Dalles, unde acum erau vreo 30-40 de inși. Alain Delon dădea ture de la terasă, de unde vedea ce face mulțimea, la casa liftului. Peste câteva zile aveam să citesc în ziare despre unități ale Securității numite Cocor, care stateau pe clădirile din zonă și transmiteau informațiile pe baza cărora se organizau cordoanele militare. Nu am certitudinea că Alain Delon era securist, dar am presupus că vizitele în casa liftului erau pentru a comunica în siguranță prin stație. Balustrada terasei era destul de lată. Avea o bară de protecție peste care trebuia să te apleci destul de mult ca să vezi ce se întamplă. De-acolo am văzut densitatea celor de jos, atât de mare, încât forma un zid uman, străjuit de un cordon militar dublu spre Piața Romană.

Era aproape întuneric când unul dintre taburile care veniseră dinspre Rosetti a accelerat puternic spre mulțimea strânsă în fața sălii Dalles. Unii îi ieșeau în față, în încercarea de a-l opri, alții aruncau în el cu pietre. Toți văzuseră amenințarea, dar mulțimea era atât de compactă, încât oamenii care stăteau umăr la umăr nu aveau unde fugi.

Tabul nu s-a oprit decât în mulțime. Când a frânat, deja era prea târziu: patina pe carne. Sunetul oamenilor striviți sub roțile lui, ca niște plesnituri de carne și organe, a ajuns până sus pe terasa de unde priveam îngrozit. Un vuiet puternic a purtat furia mulțimii care a încercat să înainteze către soldați. Nu distingeam bine din cauza întunericului, dar parcă vedeam sângele curgând și balta tot mai mare. Mi s-au înmuiat picioarele și mi s-a făcut rău instant. Eram copleșit de imaginea cutremurătoare din fața ochilor; până la vârsta aia nu văzusem nici măcar o gaină taiată, dar un măcel.

În câteva secunde trasoare au trecut la centimetri de mine. Erau gloanțe învelite în material fosforic, primele focuri trase haotic în aer de către soldații din al doilea rând. Revoluționarii se lăsau jos sau încercau să se retragă. Eu eram în stare de șoc peste balustradă. Mă holbam la traiectoria luminoasă a trasoarelor mult prea aproape de mine, dar corpul meu era inert. Atunci am simțit o mână care m-a tras de pe balustradă, departe de bătaia gloanțelor. Era Alain Delon, care cred că mă salvase.

O perioadă n-am știut de capul meu și a durat ceva vreme să-mi revin. Poate dacă aș fi fost în mulțime și nu aș fi avut vederea cinematografică a celor întâmplate, ar fi fost mai ușor de suportat. Și astăzi, gândul la cele întâmplate acum 24 de ani mă înfioară și mă răscolește.

Următoarele gloanțe au fost în mulțime. Cordonul de soldați avansase fix în ușa blocului Dalles, așa că eram blocat pe terasă. Represiunea armatei a fost un adevărat macel. Au intrat în forță în manifestanți. Auzeam vuietul mulțimii, țipete, împușcături și vedeam traiectoria luminoasă a trasoarelor care tăiau întunericul. În seara aia au fost zeci de morți, sute de răniți și mii de oameni arestați.

Când am auzit focuri de armă în holul blocului, un sunet ca un ecou a zeci de petarde care pocnesc, am coborât în speranța că voi găsi o cale de ieșire. În dreptul etajului trei sau patru, o bătrână în halat și papuci de casă ne-a oprit. Ne-a spus: „Nu coborâți, c-o să muriți." Venea de jos, unde aprinsese lumânări pentru cei împușcați în holul blocului. Iar mi s-au înumuiat picioarele. Credeam că nu mai am nicio scăpare. „Pai și ce să facem, mamaie?", "Haideți la mine". Camera babei era plină de adăpostiți. Cred că era garsonieră, nu am văzut restul casei, că nu m-am mișcat din locul în care m-am pus în orele următoare. O cameră plină de panică. Un băiat traumatizat povestea cum își ținea iubita de mână când a intrat tabul în ei. S-a uitat neputincios cum o pierde sub roțile pline de sânge.

Între timp bătrâna ne făcea ceai și cobora periodic să aprindă lumânări celor morți. A dat nas în nas cu Miliția, dar ținuta de casă și lumânările i-au convins că nu era o amenințare. Ne spunea că armata și miliția împușcau pe toată lumea, iar holul blocului și trotuarele erau pline de sânge. Am stat până la trei, patru dimineața, când nu s-au mai auzit împușcături. Când am ieșit pe stradă, trotuarele erau deja spălate, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Câteva din numeroasele patrule de miliție m-au oprit și m-au luat la întrebări: ce era cu mine la ora aia pe stradă, unde mă duceam, cu ce mă ocupam? Actele pe care le-aveam la mine le-au dovedit că începeam munca la 4:30 dimineața și că ăla era drumul meu spre serviciu. Asta m-a scăpat probabil de o bătaie zdravănă luată în arest.

La muncă nu am vorbit cu nimeni despre cele întâmplate. Până la finalul programului, toată situația în țară se schimbase. Revoluția fusese confiscată, țara avea conducători noi, armata trecuse de partea revoluționarilor, iar zeci de mii de oameni umpleau străzile. Făceau autostopul și se urcau în remorci, că să meargă la Revoluție. M-am urcat și eu într-o basculantă și m-am dus la televiziune, pentru că la radio se făcuse apel să mergem să-i apărăm.

În 22 și 23 decembrie a fost haos pe străzi. Armata dădea civililor arme la liber. Nici până astăzi nu mi-am dat seama dacă debandada a fost creată intenționat sau din prostie. Cu o seară înainte știai că trebuie să te ferești de soldați și de Miliție, dar acum habar n-aveai din calea cui să fugi. Riscai să fii împușcat de orice nebun. Zvonurile întăreau haosul. Eram proști, credeam orice. Veneau oameni la cei înarmați, spuneau că au văzut mișcare le etajul doi al unei vile, că acolo sunt teroriști, iar soldatul descărca muniția în casa inidicată. Nasol de ăia care locuiau acolo și poate se uitau pe geam să vadă ce mai e pe stradă. Era nasol dacă tu erai la Universitate și auzeai că la Romană sunt antirevolutionari și invers. Și în ziua de astăzi am rămas cu impresia că, de fapt, în 22 și 23 oamenii au luptat între ei, alimentați de zvonuri și paranoia. Nu mi-am luat certificat de revoluționar.

Am trăit cu senzația că suntem liberi zi de zi cât am fost Golan în Piața Universității. Până la prima mineriadă, când am realizat că libertatea era mimată. De atunci n-am mai protestat. Mie mi-a ajuns.

Mai multe fotografii pe Muzeul de fotografie și pe arhiva comunismului a Muzeului Național de Istorie a României.

Mai citește despre comuniști în prezent:
Ce fac comuniștii români la 25 de ani de la Revoluție
Am fost la licitația mașinii lui Ceaușescu
Muzeul Comunismului din România va fi interstelar sau nu va fi deloc

Tagged:
Comunismo
eroina
Știri
Securitate
Revolutie
Militie
piata universitatii
dalles