Am fost cu Șuie Paparude la cel mai tare festival de muzică din America

„Menţineţi Austin dubios.” Orice oraş cu un slogan ca ăsta e genul meu de loc. Austin e capitala statului Texas, se află chiar în mijlocul zonei mărginite la sud de traficul de droguri, decapitările, munca la negru şi lipiile de taco din Mexic. Eu am ajuns aici alături Şuie Paparude pentru festivalul de muzică şi arte South By Southwest (SXSW), un eveniment care aduce peste 2 000 de trupe şi mult haos în oraşul ăsta prietenos din Texas.

Sunt cu Michi, Bean şi Dobrică la 11 noaptea, după un zbor de trei ore de la New York, unde am dormit cu o noapte înainte. Amicul nostru Adi trebuie să ajungă mai târziu, tot astăzi. Vrem să-l aşteptăm, dar ne amintit că suntem obosiţi şi că nu suntem prieteni atât de buni, aşa că închiriem o maşină şi demarăm. GPS-ul ne duce într-o zonă pustie de autostradă, unde găsim doar o benzinărie şi câteva depozite. Ne gândim c-o să dormim printre cutii de carton şi gaze de eşapament, când realizăm că GPS-ul a dat-o-n bară şi că hotelul nostru este în altă direcţie. După ce punem o grămadă de întrebări în jur şi mâncăm multe pateuri ieftine de benzinărie, înțelegem unde naibii trebuie să ajungem, ne suim în maşină şi aterizăm la motel. Bean găsește rapid un domn mexican cu care să discute despre herbologie, iar noi ne ducem în camere, unde suntem fascinaţi de numărul imens de reclame de pe posturile tv americane şi adormim într-un final visând la grătarele minune ale lui George Foreman şi la aparatele de slăbit Ab-Flex.

A doua zi vizităm centrul de convenţii al oraşului, unde sunt corturile presei şi ale artiştilor. Ne plimbăm prin Austin pentru prima dată; centrul este alcătuit din şapte-opt clădiri de birouri făcute din sticlă, care se ridică din masa de construcții de două etaje care alcătuiesc restul oraşului. După ce facem rost de acreditări, plecăm la micul dejun. Faptul că suntem aproape de Mexic înseamnă că peste tot se găsește mâncare ieftină şi proaspătă. Cu asta în minte luăm câţiva burrito şi un Bloody Mary, ca să începem ziua cum trebuie.

Odată ce-și fac efectul și ne simțim bine, mergem în plimbare să verificăm ce trupe sunt p-acolo. Festivalul ţine o săptămână în care cântă oficial peste 2 000 de formații, dar vin şi vreo 500 neoficial, prin baruri, cafenele, restaurante şi în principiu orice colţ al oraşului care nu este ocupat de un aurolac sau de un leşinat de beat de la berea americană apoasă. Austin a fost unul dintre cele mai la modă oraşe din SUA încă din anii 90, când s-a dezvoltat scena muzicii underground live. Oameni ca Daniel Johnston au venit aici ca să-şi piardă minţile şi să-şi găsească drumul în viaţă sau să se îndepărteze de el.

Trecem pe lângă o pleiadă de băruleţe, terase, magazine de suveniruri, de discuri şi tot felul raiuri ale culturii pop americane până auzim nişte chitări foarte zgomotoase și mergem să vedem despre ce este vorba. Festivalul ăsta e diferit de cele din Europa cu câmpuri imense, cu WC-uri infecte, cu iz de vomă şi infestaţie de hipioţi. Aici nu exista main stage. Orice are potenţialul de scenă, atât timp cât ai la ce să-ţi conectezi amplificatorul. Urmăm sunetul de chitară până la o terasă unde două fete urlă ca nişte diavoliţe pe o scenă improvizată, cu atâta patos că fac de ruşine orice punkist de 30 de ani din Bucureşti. Mă interesez de ele şi aflu că se numesc Skating Polly, două surori de 14 şi 17 ani, care au fost luat sub aripa celor de la Flamming Lips şi să fiu al naibii dacă n-o merită.

Urmează o trupă al cărei nume nu-l mai știu, dar al cărei solist şi-a rupt spatele şi poartă un fel de atele metalice de parcă ar fi fiul bastard al lui Robocop. Când îți rupi în plm spatele şi tot vii să cânţi la un concert moca… înseamnă că ești într-adevăr dedicat.

Când 200 de trupe concertează într-un oraş, trebuie să-ţi plănuieşti traseul şi să mergi. Să mergi ca un dement. Următoarele zile ascultăm la trupe mici, mâncăm chestii bune, bem constant şi căutăm mereu ceva nou. Majoritatea trupelor sunt instrumentale, nu e un festival de muzică dance. Fac show-uri între 40 de minute şi o oră. Unele sunt abia la început, dar dăm şi de uriași ca Nick Cave, Smashing Pumpkins și Iggy and The Stooges, care cântă pe cele mai mici scene pe care i-ai putea vedea vreodată. Asta e frumuseţea festivalului. Este despre muzică, nu despre droguri ieftine de căcat sau futaiul în câmp cu o tipă al cărei piercing din sfârc miroase a patchouli.

Pe mine mă dă în mod special pe spate concertul celor de la Eagles of Death Metal, care arătă ca bunică-tu şi rup chitările alea atât de tare, că-ţi mănâncă pula şi-o dau pe gât cu un shot de bourbon; Thee Oh Sees cântă așa energic, că ai nevoie de un shot de B12 imediat după gig; Hanni El Khatib (stilul sexi garage din LA); Bass Drum of Death - nişte chestii foarte, foarte dure; Possesed by Paul James, care cântă la banjo despre iubire şi decepţii de parcă viaţa lui ar depinde de asta şi bestialul Kid Kongo Powers, care în ciuda faptului că e un membru fondator al Gun Club, cântă în trupă cu The Cramps și la chitară ritmică alături de Nick Cave şi The Bad Seeds, încă mai are destulă energie să se ducă la masa de suveniruri şi să vândă tricouri şi discuri tuturor.

Şuie au două concerte. Unul la la barul Whiskey de pe strada principală şi altul la Iron Bear. Când eşti o trupă necunoscută de muzică electronică din România, care e în competiţie simultan cu alte o mie de trupe, nu te aştepți să ai sala plină. Dar cei trei sunt profesinişti până la capăt, cântă ce trebuie şi câştigă publicul cu ceva un pic cam diferit pentru ei.

După concertele lor mergem la un local cu preparate la grătar unde un amic ne-a zis că găsim cele mai bune costiţe din Austin. GPS-ul ne duce direct în ghetouri, unde culoarea albă și hămesită a pielii ne scoate în evidenţă rău. Dăm de o casă de lemn cu două etaje, cu firma „Sam's Barbecue” pictată mare pe-un perete exterior și mulți localnici care o ard pe-acolo. Ne simţim ca într-un film regizat de Spike Lee, iar noi îi jucam p-ăia care urmează să se trezească goi şi fără maşină. Dar ştim că, dacă te porţi ca un labagiu, ești tratat ca atare, aşa că ieşim din maşină în stil Soprano şi dăm buzna înăuntru, unde suntem întâmpinaţi de Sam. Este un tip imens de vreo 50 de ani, cel mai de treabă fost puşcăriaş pe care l-am cunoscut vreodată, care gătește nişte chestii atât de bune, că ar face-o pe mă-ta să plângă de ruşine. Dobre şi Michi discută cu el o vreme, se împrietenesc, iar el le arătă pozele sale cu Nicholas Cage, care probabil spală vasele p-acolo când nu face blockbustere. Bean, Adi şi cu mine dăm pe gât super fripturi, până nu ne mai puteam ridica de la masă.

După o săptămână de trupe, alcool şi baruri pline, SXSW se termină. Îmi iau adio de la Şuie, care pleacă să cânte în Franţa, iar Adi şi cu mine închiriem o maşină cu care mergem de la Texas la New York, prin tărâmul liliecilor, dar asta e altă poveste. South By Southwest, ne vedem la anul…