Cum e să faci videochat ca bărbat, în România

Proaspăt întors în ţară, mi-am făcut cont pe bestjobs, ca să simt pulsul pieţei de muncă româneşti şi am fost asaltat de alerte pentru tot felul de rahaturi. Două mi-au atras atenţia: hostess şi model de videochat. Erau vreo 15 anunţuri de felul ăsta.

Eu țineam minte din liceu niște tipi din cartier care făceau videochat pentru gay, iar ăia le trimiteau bani să-și cumpere BMW-uri şi Mertzane, deci jobul trebuia să fie de bine. Aşa că m-am hotărât să văd ce presupunea munca acolo, poate îmi luam şi eu măcar un Audi.

Majoritatea anunţurilor erau doar pentru fete, ceea ce mi s-a părut discriminatoriu, dar şi o provocare. Când cauți un studio de videochat pentru bărbați, nu-s prea multe care să recruteze din motive care variază de la cele standard, cum ar fi că ar distruge armonia într-un colectiv de femei, că reprezintă un avantaj pentru doamne, că e politica firmei etc. până la cele fără sens, cum ar fi că, dacă băieţi şi fete stau în acelaşi loc pot avea relaţii sexuale, ceea ce e interzis prin lege.

Motivul adevărat, după cum mi-a povestit un tip care a avut un studio de videochat, e că băieţii nu prea aduc bani. Ca tip trebuie să fii cât de cât drăguţ, un pic făcut şi dispus să faci chestii pentru gay în faţa camerei. Nu angajase tipi niciodată, pentru că i se părea prea multă bătaie de cap. Mi-a confirmat însă poveştile: „Modul în care culturiştii sau smardoii fac bani e să-şi găsească un prost care să se îndrăgostească de ei şi să devină sponsor.” După el, doar la videochat-urile disperate puteam să am succes.

A avut pe jumătate dreptate. Am găsit doar două studio-uri care să angajeze băieţi. Primul a fost o dubioşenie cu sedii aparent prin Bacău şi prin Iaşi. Pe lângă faptul că site-ul îţi cerea tot felul de informaţii, de la date personale, buletin, adresă şi poze până la conturi bancare, mustea de la o poştă a făcătură, aşa că m-am orientat către alte locuri mai primitoare.

După opt telefoane, am reuşit până la urmă să obţin un interviu la un studio de videochat dintr-o zonă cât de cât decentă. Înainte mă spărsesem cu un prieten şi m-am rătăcit pe drum, dar când am văzut o hidoşenie cu garduri roşii și două etaje, am ştiut că am ajuns la locul potrivit. Înăuntru nu era cel mai mişto design interior, dar măcar era curat.

Patronul, un tip pe la vreo 45 de ani în cămăşuţă albă cu dragon pe umăr, m-a întâmpinat şi mi-a dat să citesc regulamentul.

Interviul a constat în completarea unei foi cu datele mele de contact, cunoştinţele de limbi străine, semne distinctive şi selectarea metodei de salarizare. Am avut trei opţiuni: 60% din tot ce câştigam, 500 de dolari pe lună plus 50% din ce câştigam peste sau să lucrez de-acasă pentru 70% din banii pe care-i făceam.

Nu ştiu de ce ai alege să lucrezi de-acasă, pentru că la studio îţi oferă aparatură cât de cât profesională şi suport tehnic prompt.

Tipul mi-a făcut şi turul camerei de șase metri pătrați unde aveam să lucrez. Situată la etajul unu, avea un calculator pe-o măsuţă, un tablou şi-o canapea cu-n picior improvizat din reviste. La etajul doi se aflau camerele fetelor, mai mari și cu paturi duble. Să mai zică cineva că femeile sunt discirmate la locul de muncă. Exista şi sală de fitness.

În baie erau doar două duşuri, o chiuvetă şi un WC la vreo 20 de persoane, ceea ce era nașpa.

Regulile de 20 de pagini erau de bun simţ, scrise într-o română plină de greşeli.

Trebuia să vin la muncă cu un prosop şi o pereche de papuci, să-mi fac duş, să-mi iau recuzita când termin, dacă aveam, să las camera curată, să dezinfectez calculatorul și măsuța cu vată şi spirt şi să încui după mine.

Nu aveam voie să mănânc, să beau sau să fumez în timpul programului, iar o abatere atrăgea o amendă de 50 de dolari. Consumul de droguri în schimb, m-ar fi costat serviciul; nici nu mă angajasem bine, că deja călcasem cu stângul. Programul de lucru era de șase ore şi 45 de minute, scris între paranteze (405 minute), probabil pentru momentul în care se va apuca de videochat şi Perversul de pe Târgu Ocna.

Online trebuia să tac şi să-nghit. Să mă comport ca un profesionist și să nu înjură niciodată potenţialii clienţi, oricât de vulgari ar fi. Cele 20 de pagini aminteau la tot pasul să joc un rol - „Un model bun se comportă ca un Domn/o Doamnă" - să zâmbesc şi să redirecţionez conversaţia folosind strategiile exemplificate:

„(El) Clientul vine în camera ta de chat şi scrie numai cu majuscule:

„ARATĂ-MI PĂSĂRICA/PENISUL TĂU BITCH!"

(Tu) „Gigel, vai, eşti atât de poruncitor, îmi place asta, de unde eşti?"

Aproape îţi garantăm că acest lucru îi va prinde pe picior greşit. Acest răspuns este utimul la care s-ar fi aşteptat. Răspunsul tipic este: „Sunt din Chicago, de ce?"

Nu aveam voie să zic NU.

Chiar dacă un client îmi cerea să fac ceva ciudat, gen să-mi bag o legumă-n cur, trebuia să-i redirecţionezi cererea, precum în regulament: „Dragă clientule, sunt virgin din punct de vedere anal. Vei încerca un show cât mai lent în privat?"

A doua zi m-am dus să-mi fac fotografiile de profil, inclusiv celebrele poze cu buletinul în mână. Fotografa, o tipă brunetă la vreo 26-30 de ani cu hanorac şi aparat D90, trăgea în mod normal la nunţi, iar aici venea doar la cerere. A fost de treabă, a empatizat cu oboseala care mă făcea să clipesc constant și a tras multe cadre cu mine în poziţii lascive. M-am simţit ca o modelină în faţa lui Terry Richardson, numai că în ciuda gândurilor murdare, am scăpat fără muie.

Peste trei zile administratorul Edy, care lucrase ca model, mi-a explicat că, deși nu scria în regulament, unicul meu scop era să fac clienţii să se îndrăgostească de mine. Era suficient să-mi găsesc unul cu bani care să mă considere drăguţ.

Deşi stabilirea de relaţii personale cu clienţii era interzisă, Edy mi-a spus că mai ştia băieţi care-şi găsiseră sponsori gay ce i-au ţinut câteva luni până s-au prins că erau materialiști. Așadar, asta era calea pe care trebuia s-o urmez, dacă voiam să ajung cunoscut în domeniu.

Edy s-a logat remote la calculatorul meu şi mi-a prezentat profilul de pe site-ul firmei. Mă numeam BrandonHawk.

În ciuda englezei de baltă și a faptului că nu m-a întrebat nimeni dacă eu chiar fac chestiile trecute acolo, mi-au plăcut pozele. Au nimerit și mărimea pulii, ceea ce m-a făcut să mă întreb cum o determină. Edy mi-a făcut cont pe LiveJasmin, un site care nu are IP-urile de România banate, așa cum fac toate videochat-urile pentru modele autohtone. Asta înseamnă că, dacă vrei să vezi cam 70% din clientela Bamboo, Kristal sau alt rahat de club din capitală, trebuie să te conectezi printr-un proxy.

Pe site puteam face bani în două feluri: să stau de vorbă în free chat şi să aştept cadouri sau să pun mâna la muncă în private.

Cum am fost paranoic că cineva poate înregistra sesiunile şi voi ajunge pe youporn, m-am hotărât să văd cât rezist în branşă, fără să mi-o iau la labă. Aveam diferite praguri de care trebuia să trec, ca să impun tarife mai bune. Ca într-un joc RPG, ceea ce făcea munca mult mai fun.

Începeam de la 0,98 cenți pe minut în private şi primeam 30% din banii câştigaţi. Dar dacă treceam de de o sută de dolari câștigați, puteam impune un tarif de doi dolari pe minut în private şi luam 35%. Şi tot aşa până treceam de 5 000 de dolari și păstram 70%. Minus ce primea studio-ul, adică 40% din tot ce făceam.

Ceea ce-mi dădea cam 0,25 de cenți la fiecare dolar, dar, dacă creşteam în nivel, aveam acces la alte site-uri pe care puteam lucra în paralel, teoretic recuperându-mi dolarul. La fel şi cu recuzita. Începeam fără nimic, dar pe măsură ce făceam Level Up, îmi creştea reputaţia și descopeream preferinţele clienţilor care mă voiau cel mai mult, dobândeam acces şi la cătuşe, pălării, dildo-uri, cravaşe etc.

Cred că ar ieşi un RPG decent din toate astea.

Am luat pe mine o cămaşă desfăcută la doi nasturi şi m-am întins pe canapea. Am îndreptat camera spre zona inghinală, aşa cum învăţasem la training. Nici nu au trecut bine cinci minute şi Alex din SUA s-a băgat în seamă cu mine. Mi-a spus că îi place părul meu de pe piept şi m-a rugat să-i arăt mai mult.

Eu am zis că sunt din Malta, pentru că românii nu sunt bine priviţi nici măcar în lumea videochat-ului. Am folosit încă o dată ce învăţasem la training ca să-l atrag în privat, unde el mi-a zis să-mi mângâi sfârcurile și să le ling, iar după nici două minute să-mi dau pantalonii jos.

Am aplicat tehnica redirecţionării: „Alex, stai uşor. Nu-mi place să fiu grăbit, dar va merita să aştepţi". A răspuns: „Păi trebuie să ajung la muncă, aşa că dă-ţi jos pantalonii". Am încercat să trag de timp, i-am arătat curul, m-am spank-uit, dar o ținea una și bună: „Vreau să-mi dau drumul. Arată-mi pula!". I-am zis „Nu vreau." M-a înjurat, m-a întrebat ce dracu' caut acolo şi s-a deconectat.

Am avut şi hangers on, ăia care stăteau mereu în camera mea, dar rareori vorbeau şi aproape niciodată nu cumpărau privaturi, dar majoritatea clienţilor o ardeau ca cel de mai sus: dădeau inimioare, cumpărau privaturi şi după ce nu-mi arătam pula ori plecau, ori îmi lăsau rating negativ.

Asta a atras atenţia adminilor de la studio, care s-au luat de mine şi mi-au pus aceeaşi întrebare: „Ce dracului faci dacă nu vrei să-ţi arăţi pula?" Le-am zis: „Păi nu mi scoală la tipi". „Dă-i cu-n film porno, că aşa fac ceilalţi", a fost soluția. Le-am cerut un dildo pe care să-l port în loc de pulă ca femeile care se dau transexuali, chiar dacă am insistat că ar revoluţiona industria, dar m-au refuzat și mi-au dat și-un avertisment în privința colaborării.

Mă simţeam ca-n casa Big Brother. Oficial, staff-ul era alcătuit din opt admini, cinci persoane care făceau conturi, patru care se ocupau de suportul tehnic şi trei manageri. Neoficial, am văzut mai puțini, la ţigară.

Cu tipele nu prea am vorbit, se strângeau la bârfă doar noaptea. Cele pe care le-am văzut se plângeau că pierd prea mult timp cu delogatul şi cu spălatul înainte să plece acasă. În două zile am cunoscut trei tipi, mult mai făcuţi, mult mai cocalari şi mult mai tatuaţi ca mine.

Unul dintre ei, Marius, purta ciocate, blugi albi şi geacă de piele, iar recuzita lui era o pălărie de cowboy cu paiete şi nişte cătuşe. El mi-a explicat că fetele și băieții nu interacționează, pentru că nu stă nimeni atât de mult la studio.

Nu am cunoscut niciun tip veteran, implicat în ceea ce face, profesionistul desăvârşit pe care-l propăvăduia regulamentul. Cei trei lucrau de maximum trei luni. Mi-au explicat că aşa făcea sexul masculin: stătea la studio câteva luni, își găsea un gay pe care să-l agaţe mai încolo pe Messenger şi să-i ceară bani, iar după ce strângea suficient, se lasa.

Ei nu-şi găsiseră încă un iubit virtual, dar m-au convins încă odată de existența visului românesc de a câştiga cât mai mult într-un timp cât mai scurt, fără muncă şi competiţie.

De 1 martie, prima zi cu soare, Edy a anunţat revizie tehnică de la ora 15:00, dar am tras cu urechea la ce vorbeau băieţi și-am înţeles că așa făcea el rost de timp să iasă la bere, când nu era șeful la birou. Tot de-asta am continuat și eu să nu-mi arăt pula şi am supravieţuit până ziua următoare.

A doua zi am bagat un pornache, dar tot n-am scos-o. Crescuse un pic ego-ul în mine că toţi voiau să o vadă, dar nu am cedat. Cea mai tâmpită chestie care mi s-a cerut a fost să-mi bag un deget în cur şi apoi să-l ling. Nici pe-asta n-am făcut-o. În schimb, mi-am lins axilele. Degeaba, şeful mi-a zis că pot pleca și n-a ținut vrăjeala cu nevoia de bani și timiditatea. Ori pula, ori la gară.

Resemnat că nu am stofă, mi-am cerut cei aproximativ 15 dolari pe care îi câştigasem și m-a amânat. Nici până acum nu m-am dus să-i ridic. Să-i ţină ei, poate repară canapeaua aia fară picior. Eu măcar am rămas cu shootingul gratis.