Clădirea Operei Naţionale Bucureşti este una dintre puţinele iniţiative bune ale regimului comunist de la noi. A fost înfiinţată prin 1953 pentru nişte congrese de tineret şi rezistă până în zilele noastre cu arhitectura ei dubioasă cu tot. Ea e de asemenea sursa multor mituri. Unul dintre ele este că parcul de lângă ea e loc de întâlnire pentru homosexuali. Cum am trecut mai mult decât o dată p-acolo în drum spre un club din zonă, pot spune că ăsta nu se confirmă. Tot ce găseşti noaptea în parcul ăla sunt aurolaci şi maidanezi.
Publicitate
Al doilea zvon se referă la o reţea de tuneluri aflată chiar sub tronul statuii lui George Enescu din faţa Operei. Pe ăsta m-am dus să-l confirm pe propria piele, pentru că eram curios să văd cum arată un buncăr comunist situat fix în centrul Bucureştiului.Pe iarba din faţa clădirii am dat peste un cuplu care aveau aceeaşi idee ca mine, dar se temeau că vor fi electrocutaţi sau intoxicaţi cu gaze, dacă vor explora tunelurile pline de apă. Dar le era frică degeaba. Singurul risc real era să-mi sparg capu’ sau să-mi rup ceva la intrare. Iar asta deoarecee am fost nevoit să cobor pe o gaură facută de niște băieți care au spart nişte plăci de beton acum patru ani şi au descoperit scările care coborau în adâncuri. Oricum, cred că le-a pierit entuziasmul când şi-au dat seama că buncărul ăsta e doar un cerc închis care nu duce nicaieri.
Toate coridoarele și camerele erau inundate. De câțiva nivelul apei tot crește. Dacă acum patru ani ajungea până la gleznă, în prezent trece şi de brâu în câteva locuri. Ceea ce face ca situația de sub Operă să fie sumbră și să implice consecinţe grave. La un moment dat apa aia va trebui scoasă, dacă nu vrem să ne trezim cu pantofii cu toc uzi după ultimul spectacol dinTraviata. Ce să mai zic de faptul că apa asta sapă şi la structura de rezistenţă.
Locul era împânzit de țevi și cabluri, dar nu păreau să prezinte mari pericole la nivelul ăsta de apă. Fiecare cameră era închisă ermetic, cu uşi masive din fier. Nu e genul de loc în care ai vrea să ai un trip prost. Sau claustrofobie.
Publicitate
E de apreciat că, deşi locul n-avea podeaua uscată, avea buda renovată. Closetele aveau uşi de termopan şi erau destul de multe urme de prezenţă umană recentă. O fi fost Fantoma de la Operă sau vreun troglodit uitat de lume care venise să facă o baie şi să inhaleze puţin aurolac în condiţii bune. Nu degeaba spune cântecul lui Chirilă: „Vreau o budă normală și un duș cât de cât.”
Într-una dintre cele mai îndepărtate camere am găsit chiar şi un pat. Era singurul loc care a scăpat oarecum de valurile pe care tot noi le-am provocat, când tropăiam prin apa de pe coridoare. Titanicul înca nescufundat zăcea ușurat p-acolo. E de apreciat stilul retro de lenjerie de pat folosită de locuitorii adâncurilor care or arde p-aci.
În piscina asta subternă ne-am tras puțin sufletul. Pe de o parte ne îngheţau degetele, iar pe de alta ascultam ecoul picăturilor de apă, care în caz de rătăcire ar fi făcut ţipetele mele inutile.
Nu prea se văd aici, dar erau şi nişte monştri ai adâncurilor care se bălăceau. Din fericire păreau îngheţaţi bocnă, aşa că i-am ocolit atenţi, pentru că nu ne luasem pastilele antirabice înainte să începem explorarea.
Uneori, labirintul ne juca feste. Parcă eram într-un episod prost din Lost. Ajungeam ori în fundături, ori în același loc de unde am plecat. Ne-am luat ca puncte de reper un vechi panou electric care semăna mai mult cu o bucată de mobilă și câteva stencil-uri făcute de invadatorii care au fost aici înaintea noastră.
Până la urmă uşile metalice, apa rece, conductele şi nevoia de libertate au devenit prea apăsătoare, aşa că am evadat de acolo în grabă. N-aş vrea să dau dreptate cuplului de pe iarbă, dar, doar pentru că am avut noi noroc, nu înseamnă că alţii nu pot ajunge electrocutaţi p-aici.
Sunt curios ce-o să se întâmple când apa va urca treptele astea şi va ajunge la firele electrice care atârnau peste tot.
