Artiștii care apar goi pe scenă ca să glorifice nuditatea

Neo-Naturiștii erau o grupare subversivă de artiști care celebrau goliciunea corpului prin renunțarea completă la haine și crearea unui haos în curul gol. Ei au călărit în nud un cal alb pe strada Kings Road, în plin trafic, au alergat goi prin Galeria Națională, s-au pictat pe corp în cluburile underground, au distribuit creveți în loc de împărtășanie noilor romantici, oripilați de ritualurile lor bizare. De abia au evitat să fie înecați de niște studenți în propriile butoaie de pescuit mere.

Au răsărit din scena timpurie a cluburilor din anii '80, care tranziționa de la post-punk la noul val romantic. Gruparea a fost fondată de surorile Christine și Jennifer Binnie, împreună cu Wilma Johnson. Ele au vrut să demonteze pompozitatea și conștiența de sine din domeniul artei, prin expoziții spontane bazate pe idiosincrasie.

Desigur, au fost batjocorite de aceeași unitate artistică, dar au găsit aliați și prieteni pe partea de stânga și au colaborat cu artiști și curatori ca: Grayson Perry, Derek Jarman și James Birch.

Acum sunt subiectul principal al unei expoziții retrospective, în cadrul studioului Voltaire din Clapham. Înainte spectacolului de la ICA, unde s-au vândut toate biletele, m-am întâlnit cu membrele fondatoare: Christine Binnie și Wilma Johnson.

VICE: Povestește-mi despre expoziție. De ce ai ales să faci acum o retrospectivă?
Christine Binnie: Mereu mi s-a părut un material valoros, dar nu îl aveam sortat într-o ordine cronologică. Existau multe lacune, dar acum totul e în ordine și potrivit contextual. Dar, cel mai important motiv e faptul că acum am ajuns la o anumită vârstă, cea la care majoritatea oamenilor nu vor să-și arate corpul, așa că ni s-a părut un moment potrivit să reluăm asta. Conceptul mereu a fost despre schimbarea percepției asupra corpului omenesc, iar când am mai făcut asta a fost mai mult ca o provocare: să ne dezbrăcăm în Muzeul Britanic sau oriunde. Acum e o provocare și mai mare: „Poți să mai faci asta la 60 de ani? Da, putem!"

Cum a început totul?
Wilma Johnson: Au fost două chestiuni. Christine a venit în Saint Martins, unde eu eram studentă și mai lucram ca model pe viu. Eram în departamentul de pictură, expresionism abstract, foarte sexist și chiar pudic la momentul respectiv. Eu pictam femei și din senin ne-a venit ideea asta: „în loc să pictez o imagine cu tine, mai bine pictez direct pe tine."

Eram împotriva idealului expresionist, dar era vorba și de felul în care erau percepute copurile femeilor în modă și marketing, la sfârșitul anilor '70 și începutul anilor '80. Erau invariabil androgine sau anorexice, o ipostază submisivă a femeii. De aici a pornit o discuție despre felul în care persoanele încuiate percep nuditatea și cât de dezobișnuiți sunt de a vedea oameni normali, adică persoane care nu au corp de model, fără haine. De asemenea, eram implicate în scena cluburilor punk și apoi a noului val romantic.

Ce fel de reacții ați primit din lumea cluburilor?
WJ: Nu am știut cum o să reacționeze lumea. Publicul se supăra din cele mai ciudate lucruri. Am făcut un show de cabaret la un moment dat și auzeam oamenii cum strigau din public: „Pune-le pe tine! Pune-le pe tine!". Unul dintre spectacole s-a terminat într-un haos total. Am avut un show la International Students Hostel, în parcul Regents, unde am primit cele mai nasoale reacții. Oamenii au urcat pe scenă și au încercat să ne înece în butoaiele de pescuit mere și ne-au distrus toate discurile. A fost un dezastru colosal. Trebuia să ținem spectacolul într-o zonă mică de cabaret, unde cânta o femeie la violoncel pentru un public de cinci oameni. Pe ultimul moment, prietenul nostru ne-a întrebat dacă vrem să ținem event-ul în sala principală, unde erau câteva sute de oameni, toți beți. Am acceptat, iar cel mai important aspect pentru noi e faptul că am stârnit o reacție. Dacă primeam o reacție de „am mai văzut așa ceva", ne-am fi supărat. Am vrut ca oamenii să-și aducă aminte de experiență. Dacă a avut vreun fel de efect, atunci putem spune că a fost un succes.

Cât de planificate erau spectacolele voastre?
CB: Erau mai gândite decât credea lumea, deși nu repetam niciodată. Nu am încercat să dansăm sau să cântăm „cum trebuie", pentru că ar fi devenit prea spectacol. Mereu a existat elementul de spontaneitate. Planificam chestii și apoi vedeam cum ies în momentul show-ului. Aveam constant parte de surprize.

Există un aspect ritualic a lucrărilor voastre, cum ar fi să împarți în club creveți în loc de împărtășanie…
WJ: Da, căutam conexiuni între ritualurile bisericești și altele. Am fost model pe viu și petreceam mult timp în biblioteca facultății de artă și de obicei gravitam în jurul secțiunii de antropologie. Voiam să mixez diverse idei despre oameni.

Care a fost reacția artiștilor?
CB: Evident, nu ne-au luat în serios. Unii oameni chiar le plăceau ce facem, dar alții se simțeau amenințați. Multe persoane nu știau cum să ne perceapă. O să avem o dezbatere la ICA pe tema asta, deși și ei ne-au refuzat de mai multe ori de-a lungul timpului.
WJ: Îmi aduc aminte de o petrecere la care am fost, pe strada Cork, prin anii '80. La momentul respectiv Cork Street era nucleul lumii artistice și noi ne-am dus pictate pe corp. Cineva a chemat poliția, așa că am fugit de acolo și am ajuns la alte petreceri. Dar acum câțiva ani, când au făcut inițiativa de salvare a străzii Cork, au folosit o poză mai veche cu noi, pentru campanie lor. Un fel de „cum era pe vremuri". Mie mi s-a părut scandalos. Noi nu am expus niciodată pe Strada Cork și ei nu ne-au sprijinit în niciun fel pe vremea aia. Privind înapoi, probabil le-a plăcut ideea de a ne prezenta ca partea mai boemă a străzii Cork, dar la momentul respectiv ei făceau partea din ideologiile asupra cărora noi ne-am răzvrătit.

Ați colaborat cu mulți artiști de-a lungul timpului, printre care și Grayson Perry. Cum ați ajuns la această colaborare?
WJ: Eu și Christine aveam treabă prin Londra, dar sora ei Jen locuia în Portsmouth cu Grayson și au început să facă body painting împreună. Ne-am strâns cu toții, iar el a făcut parte din grupare încă de la început. Dar am lucrat cu destul de mulți artiști. Am colaborat și cu Michael Clark și Derek Jarman. O persoană demnă de menționat ar fi James Birch, pentru că a fost un ajutor de nădejde. El avea o galerie la capătul străzii Kings Road și ne-a oferit oportunitatea unei prime expoziții.

Ați descoperit o generație nouă inspirată de retrospectiva voastră?
CB: A fost un pic cam copleșitor. E minunat doar când mă gândesc că lumea observă ce facem. Studioul Voltaire au fost incredibili și ne-au tratat cum nu am fost niciodată tratate pe vremurile noastre. Asta nu ni s-a mai întâmplat până acum.
WJ: Reacția generației tinere a fost genială. Mereu ne-am luptat împotriva sistemului și am zis că „nu dăm doi bani dacă cineva ne place sau nu", dar când lumea te apreciază chiar e un sentiment fantastic [râsete].

@HarrySword

Traducere: Diana Pintilie

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre nuditate:
Am fost la un performance în pielea goală, ca să văd dacă românii mai sunt ipocriți față de nuditate
Fotografiile astea cu nuditate și nisip îți arată cum corpul tău poate fi operă de artă
Faceți cunoștință cu noua generație de nudiști britanici