Câinii mi-au salvat viața la închisoare

Din rubrica „Viața în închisoare"

„Viața în închisoare" e o colaborare între The Marshall Project și VICE care prezintă perspective la persoana întâi ale persoanelor care trăiesc și lucrează în sistemul de închisori.

Așteptam anxios în camera de vizite a închisorii. Îmi tot fugea privirea spre ușa din metal armat. Băteam darabana cu degetele pe masă. Nu mă puteam abține să nu mă agit încontinuu.

„Oare ce durează atât?" a întrebat șoptit colegul meu de celulă, Steven. Și lui părea să-i sară genunchiul din balamale.

Steven are 21 de ani, eu 41. În mod surprinzător, avem multe în comun, mai ales faptul că eu am intrat la închisoare când eram la vârsta lui. Aici nu e posibil să crești, să te maturizezi – timpul stă pe loc pentru noi. Știu că e greu de înțeles pentru cineva care n-a fost niciodată la închisoare, dar așa e. Suntem niște Peter Pani.

„Nu știu", am răspuns.

M-am uitat prin cameră la ceilalți deținuți. Doar câțiva vorbeau. Unii zâmbeau nervos. Aproape toți se uitau neclintiți la ușă.

Afară, porțile mecanice se închideau și se deschideau; din boxe răbufneau anunțuri; ofițerii strigau dincolo de geamul anti-glonț care înconjura centrul de control.

Dar aici era liniște perfectă. Unii mai băteau darabana, alții oftau. Tonomatele bâzâiau ușor.

Apoi, deodată, am văzut o mișcare printr-una dintre ferestre. Am tras aer în piept și l-am înghiontit pe Steven cu genunchiul.

Venise timpul.

Ușa s-a deschis și în cameră a intrat un câine mare și bălos, purtat în lesă de un polițist. Au urmat alți trei câini, doi galbeni și unul negru, fiecare însoțit de un ofițer. Apoi a intrat un labrador mic și cafeniu care părea în același timp speriat și curios.

M-am ridicat și am arătat cu degetul: „Pot să-l iau eu pe ăla?"

Câinele îmi amintise de prima mea zi în cea mai notorie închisoare din Michigan. N-o să uit niciodată momentul în care am călcat într-o celulă și am simțit cum se uitau toți deținuții la mine.

Ofițerul mi-a predat lesa și eu cu Steven am început să mângâiem amândoi creatura cea sperioasă.

Așa a decurs lansarea noului program cu câini al închisorii, în cadrul căruia deținuții trebuiau să antreneze câini care să devină ajutoare pentru veterani și persoane traumatizate. Toți eram foarte entuziasmați. Deja îmi ispășisem douăzeci de ani din sentință și fiecare zi fusese identică cu ziua precedentă. Membrii familiei mele fie muriseră, fie uitaseră de mine. Prietenii pe care îi cunoscusem aici și de care mă atașasem fuseseră transferați în alte facilități. Dar iată că apăruse cățelul ăsta, care mirosea a ființă vie și reală – un miros pe care nu-l mai simțisem de două decenii.

O femeie mai în vârstă, îmbrăcată în haine civile, a îngenuncheat, zâmbind, în fața noastră. „O cheamă Maui", mi-a zis. „Încearcă să-i ții zgarda cât de sus poți pe gât. O s-o poți controla mai bine."

Apoi femeia a trecut la alți deținuți.

S-au ținut discursuri. S-au stabilit reguli. S-au pus întrebări și s-au dat răspunsuri. Apoi am fost lăsați liberi cu câinii în curte. Maui a preluat imediat controlul, a început să mă târască după ea, dornică să-și bage nasul în orice, să miroasă și să guste totul în locul acela care pentru mine era complet lipsit de viață.

Ajunși înapoi în unitate, am condus-o spre noua ei casă. S-a speriat de ușile de metal, de zgomote, de pași, așa că până la urmă a trebuit s-o duc în brațe pe ultima porțiune.

În după-amiaza aceea, toți am vorbit despre noii noștri căței:

„Cum îl cheamă pe al tău?"

„E băiat sau fată?"

„Uite ce blană moale are al meu."

„Și al meu!"

„Al meu miroase ciudat."

„Așa miros câinii."

„Șezi, Niko, șezi", a ordonat vecinul meu, Rodriguez. I s-au căscat ochii. „Uite, al meu știe să șadă!"

În următoarele minute am încercat toți să descoperim ce știu câinii să facă – până când a început numărătoarea. Așa e viața la închisoare: „Toată lumea în celule la numărătoare!"

„Nu ți se pare ciudat?" m-a întrebat Steven. „Aproape ca un vis?"

Era ciudat. Timp de două decenii, trăisem înconjurat de deținuți supărați și de ofițeri răzbunători. Nu atinsesem pe nimeni decât într-un context violent sau când fusesem percheziționat.

Și iată-mă acum, smotocind o creatură călduță și simpatică. Se uita la mine cu ochi aurii strălucitori, care păreau să spună: „Promit că te iubesc. Trebuie doar să mă lași."

Jerry Metcalf, 41 de ani, e închis în Facilitatea Corecțională Thumb din Lapeer, Michigan, unde își ispășește sentința de 40-60 de ani pentru crimă de dragul doi și trafic de arme, pentru care a fost condamnat în 1996.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre viața în închisoare pe VICE:
Cum e să stai la închisoare pentru iarbă în România
Enciclopedia tatuajelor rusești din închisoare
M-am infiltrat undercover în cea mai dură închisoare din America
Cum e să iei LSD într-o închisoare de maximă securitate