Acum câteva zile, țineam în poală un lighean în care instalatorul blocului, Nea Semipareză, golea o conductă de dejecții, în timp ce trimiteam materiale pentru muncă de pe laptop și mă topeam pe cele 40 de grade de afară. În sinestezia asta de transpirație și rahat, m-am întrebat: „Ce naibii mai înseamnă o vacanță de vară, când ai 25 de ani?"

Vacanța de vară a avut dintotdeauna o încărcătură mitologică pentru noi, că am fost educați de mici că trebuie să fie un fel de recompensă eternă în viață: primeam trei luni în care să fim liberi și să ne bucurăm de ceea ce ne place. La schimb pentru cele opt-nouă petrecute în colimatorul comunist de sictir, poreclit „sistem educațional" în România.

Era perioada aia magică și lungă în care uitai tot ce-ai învățat pe dinafară, ca să treci tezele și testările de final de an. Zburdai ca boul pe străzi sau pe ulițe alături de prietenii tăi ca să vă jucați chestii care erau orice numai politically correct nu. Puteai să te joci 12 ore pe Terminator sau pe Pentium 3, fără să-ți reproșeze nimeni că îți irosești viața, că era vară și se subînțelegea că nu trebuie să faci nimic util societății.

Apoi venea liceul, când vacanța de vară se transforma într-un fel de seismograf prin care îți măsurai suișurile și coborâșurile pubertății. De la erecțiile spontane umilitoare, la tipele convinse că ești cel mai sensibil om din lume cu care merită să se culce și la câți litri de alcool puteai ingera la o petrecere, înainte să ajungi la Știrile de la Ora 5, că dobori copaci cu fața.

Sau doar țin minte că era așa, prin filtrul meu de nostalgie, tipic românesc. Ideea e că lucrurile s-au schimbat mult acum și vara s-a transformat într-un altfel de cancer, despre care am scris, mai pe larg, aici:

E vară, ai putea să te plimbi prin parc, să te dai cu bicla, să bagi câteva bazine la un ștrand mai decent, dar n-o să faci asta pentru că lucrezi în timpul săptămânii, ca-n oricare alt anotimp. Iar în weekend te ocupi de treburi mărunte până apune soarele și poți să ieși să bei. Lucrezi ca să ai bani să exiști în orașul în care te-ai născut, că așa funcționează societatea umană. Și, din turnul tău de fildeș, pardon, de sticlă, unde lucrezi la corporația cu iz orwellian, nu mai sesizezi de mult diferența între vară și iarnă. Ți-e totuna.

De fapt, anotimpurile chiar s-au inversat pentru tine, din cauza aerului condiționat, că e mereu prea cald iarna și prea frig vara. Și, așa, tot ce înseamnă vara pentru tine e că rămâi nemuritor și rece, lângă automatul de cafea care a rămas fără espresso.

După ce te-ai obișnuit aproape toată viața cu o vacanța de vară care ținea câteva luni, ești trântit cu capul înainte într-un sistem în care nu strângi nicio lună de zile de vacanță după un an în care te toci la serviciu, deci e normal să treci prin niște angoase de adolescent întârziat.

Timpul devine cea mai importantă resursă din viața ta și ești dispus să renunți oricând la un milion din salariu, dacă știi că ți-ar garanta două ore în minus de timp petrecut la job. Dar piața muncii nu funcționează așa.

Astfel, înlocuiești alea trei luni cu o săptămână petrecută la Berlin, Barcelona sau Amsterdam, din care rămâi cu o mahmureală, goluri de memorie, o poză de profil șmecheră și două salarii și jumătate în minus din cont.

Bine, o săptămână plus unul sau două weekenduri extinse, în care te minți singur că-ți retrăiești adolescența în Vamă, la Mamaia sau la ceva gen Untold. Dar nu te crezi nici tu.

Ce superbă era căldura aia de vară, când zăceai ca o balenă eșuată pe un prosop de plajă, în timp ce paharul de bere pe care-l țineai pe burdihan îți lăsa un cerc alb pe pielea arsă. Sau când te relaxai prin pajiștile de pe un platou montan, după ce-ai transpirat ca un porcul până ai urcat acolo. Și cam atât. Nu prea există nicio altă situație din viață în care temperatura aia de vară a fost vreodată ok, nici măcar în copilărie.

La serviciu, ești zdrobit de diferența de temperatură dintre zonele cu aer condiționat și senzația că ești o ceafă de porc ambulantă pe grătarul care este asfaltul din București. Muncă fizică nu mai face nimeni, că vine avalanșa de cancer ultraviolet, așa că ne resemnăm toți cu-n fel de delăsare generalizată.

Cu toții avem colegii ăia la serviciu care nu fac absolut nimic toată ziua, care au dezvoltat o adevărată artă prin care să fie niște lepre plătite că stau opt ore degeaba într-un birou. Vara, ne transformăm cu toții în colegii ăia.

Creierul nostru, obișnuit să aprindă luminile de avarie și să tragă pe dreapta timp de trei luni, în urma unei vieți întregi de vacanțe de vară, refuză să se adapteze la noua situație, așa că se poartă ca un copil răzgâiat. Refuză să proceseze și cele mai elementare chestii, atât timp cât e soarele pe cer.

Imediat cum începe perioada iulie-august, nimeni nu mai muncește pe bune. Desigur, cu toții mergem la serviciu, că avem nevoie de bani și angajatorii au nevoie să mimeze că funcționează afacerea lor.

E un fel de pact tacit de lenevire generalizată, pe care îl acceptăm cu toții, apoi mâncăm căcat că grecii sunt leneși, pentru că ei își iau siesta pe față și nu dorm în fund la birou, ca noi.

Ți-aduci aminte când erai mic la câte căcaturi te băgai vara ca să umpli tot timpul ăla liber? Meciuri de fotbal prin cartier, bătăi cu pistoale cu bile pe după tomberoane, înot, tenis, trupa de teatru din liceu, prank call-uri la telefoane publice, cursuri moca de absolut orice, aproape că nu mai știai ce să faci.

Acum nu mai ai chef de niciuna din chestiile alea. Sportul pentru tine a devenit o vizită bilunară la sală de care abia te ții sau un minifotbal corporatist băgat pe gât de colegii de la serviciu ca team building.

Ieșirile cu prietenii devin ceva extrem de static. Toată viața ta socială poate fi măsurată în metri de bere. De fapt, nici măcar ăia, că nu mai ești în stare să duci prea mult alcool, așa că iei beri mai scumpe, ca să te minți c-ai compensat cantitatea cu calitate.

Ieșirile în club sunt fix același lucru, doar că dublezi prețurile pentru șansa vagă să te alegi cu niște sex alcoolizat.

În ciuda chestiei ăsteia, ai o zi de destrăbălare, care e de obicei vinerea. Oboseala de la muncă, ajutată de caniculă, te face mai prost și inconștient, iar alcoolul și celelalte bunătăți pe care le bagi alunecă mult mai ușor în tine, în seara aia. Atunci te destrăbălezi ca-n vacanțele de vară din liceu.

O arzi în club până dimineața, fără să adormi pe closet, te duci la afterparty-uri unde probabil vomiți, apoi o aduci pe una la fel de tristă ca tine acasă și formați împreună bestia cu două cefe. Totul pare superb, până a doua zi, când te trezești ca o epavă umană. Și, față de vacanțele de vară din tinerețe, rămâi în stadiul ăla de căcat până luni.

Toate astea funcționează doar o zi pe săptămână, în care te poți minți singur că ești încă centaur. Orice depășește asta, orice weekend cu două zile de genul ăsta, e deja moarte curată. Atunci ai tot felul de revelații de pensionar fără pensie. Că sexul pe caniculă e ca e un aqua park în care te dai pe același tobogan iar și iar, doar că miroase de parcă ar folosi apă din Dâmbovița.

Că nu e ok să dai un milion pe cinci pahare amărâte de votcă tonică, în care e mai multă apă tonică, decât votcă, când ai un salariu de entry level. Că orice noapte nedormită-n weekend înseamnă două-trei zile de iad la muncă, în care ești un troglodit amărât care abia e-n stare să-și îndeplinească treburile banale și repetitive pentru care e plătit prost.

Singura revelație pozitivă pe care am avut-o la 25 de ani, legată de vacanța de vară, e că nu era nimic mai mult decât o iluzie promovată de sistemul școlar. În lunile alea, în ciuda sportului, a cursurilor și a activităților cu prietenii, trei sferturi din timp vegetam mai tare ca după mahmureală. Uitam totul, apoi eram luat prin învăluire de noul an școlar, în care trebuia să reînvăț că matematica e a dracului de grea.

Acum, măcar pot să mă laud că nu mai am timpi morți și nu mă mai plictisesc, din simplul motiv că timpul liber e atât de scurt, încât mă bucur mereu de ce am, măcar datorită muncii și a vieții de pseudo-adult. În plus, lâncezirea nu se mai numește „lenevire" acum, ci „odihnă" și nu te mai simți atât de vinovat c-o faci.

*Chestiile astea se aplică doar dacă nu ești un șomer etern care e cocoloșit la sânul și portofelul parental. În acest din urmă caz, e ca și cum ai fi într-o vacanță de vară eternă. Și atunci, eu te invidiez și te urăsc.

Urmărește VICE pe Facebook.

Citește mai multe despre vacanța de vară:
Cum să nu fii o vită vara asta, ghid pentru fete
Avantajele și dezavantajele unui job de vară, în România
Vacanța mea de vară cu bere la doi litri, experți în extratereștri și o toporișcă