O parte din mine e îngrozită să scrie chestia asta. Sunt cântăreață și compozitoare și nu pot să nu simt această teamă adâncă și familiară că recunoașterea acestui fapt va duce la eșecul meu profesional. Lupt împotriva ei. Am 27 de ani.Am simțit mereu foarte intens trecerea timpului. O simt și acum, o simțeam și acum zece ani, o simțeam și în copilărie. Mă amenință mereu, îmi șoptește în ureche: Îmbătrânești.
Publicitate
E greu de zis cum a început și de ce. Poate pentru că, în copilărie, adulții îmi lăudau compozițiile și îmi spuneau că sunt remarcabile pentru vârsta mea. Și n-a ajutat nici faptul că toate vedetele de sex feminin care apăreau peste noapte erau adolescente, iar fețele celebrităților mai în vârstă erau mereu fotoșopate să pară veșnic tinere. În orice caz, un lucru mi-a fost clar: femeile nu puteau da lovitura la Hollywood dacă nu erau tinere. M-am gândit că singura mea șansă era să ajung cunoscută până la 16 ani.
Evident, am reușit să intru în circuitul muzicii pop pe la douăzeci de ani. La toate castingurile și interviurile, venea inevitabil întrebarea: „Nu te supăra că te întreb, dar câți ani ai?" În perioada în care am trecut de la 21 spre 25 de ani, am observat că reacțiile la răspunsul meu se schimbau. La început mi se răspundea încurajator: „A, ești încă tânără!" Apoi, mi s-a zis: „Hm, arăți foarte tânără" sau „Putem să mințim că ai altă vârstă!" Râdeam și dădeam din cap, dar în sinea mea, scrâșneam din dinți.Am auzit și fete mai tinere decât mine că-și făceau griji despre vârstă și vorbeau cu teamă despre zilele lor de naștere. Se întrebau dacă mai au șanse în industria muzicii. Am tot auzit de staruri care mințeau în privința vârstei. Agenții mei se îngrijorau și ei că am deja peste douăzeci de ani. Până la urmă, am fost nevoită să realizez că o femeie își pierde valoarea cu cât înaintează în vârstă.
Publicitate
Între timp, comentariile nasoale ale bărbaților au devenit tot mai frecvente:„E ca și încheiată cariera ei", a zis un executiv tânăr despre o colegă care avea doar un an mai mult decât mine. „Deja are 27, ce să mai vorbim."„N-o să te mint", mi-a zis un manager. „Nu ți-a mai rămas mult timp."Altul, la altă întâlnire: „Știi că ai o perioadă limitată de timp, nu? Trebuie să ne mișcăm rapid."Timpul. Timpul. Timpul. Timpul.Ca și cum nu știu. Ca și cum nu-l simt. Ca și cum nu-mi bântuie destul subconștientul. De parcă nu-mi strivește fiecare zi. Am timp limitat să scriu un hit, timp limitat să mă consider atrăgătoare, timp limitat până mi se trezește instinctul matern. Mi se spune că o să mă panichez și o să simt nevoia să mă căsătoresc și apoi deodată n-o să mai am timp pentru nimic.Nu e nevoie să-mi zici. Am știut asta toată viața. Orice femeie ambițioasă știe asta. E o cursă contra cronometru. Dacă nu scot un hit la timp, ce-o să fac? O să mint că sunt mai tânără? O să renunț? Dacă mi-aș ascunde vârsta, ce-ar spune asta despre mine? Ce-ar spune asta despre valoarea mea?
Autoarea în timpul unui concert recent
Singurele femei care îmi dau speranță sunt cele ca Sia sau Tina Fey – femei cunoscute pentru talentul lor și nu pentru numărul de erecții pe care le provoacă.Da, îmbătrânesc. În câțiva ani o să am treizeci de ani și poate o să-mi vină să sun la toate site-urile pe care sunt înscrisă ca artistă și o să le rog să-mi scoată vârsta reală. Poate o să devin teribilistă și o să încep să fac tâmpenii ca lumea să mă vadă tânără și infantilă și futabilă, chiar dacă maturitatea mă transformă într-o persoană mai deșteaptă și mai puternică. O să fiu tentată să continui acest circ penibil și nemilos.
Publicitate
Dar n-aș vrea să se întâmple asta. Mi se pare o problemă majoră. Timpul trece peste noi toți, oricât încercăm să ne ascundem ridurile și nu înțeleg de ce femeile ar trebui să se simtă atât de jenate de treaba asta.Adevărul e că sunt încântată că am scăpat de nesiguranța și ignoranța tinereții. Mă simt frumoasă. Îmi place ce fac. Știu mai multe lucruri decât am știut vreodată și sunt convinsă că o să fac muzică din ce în ce mai bună. Știu că am valoare. Și atunci de ce mi se spune, mie și altor femei, că n-am? Am abia douăzeci și ceva de ani. Cum o să fie peste zece ani? Dar peste douăzeci?Toată viața m-am luptat cu ceasul. Nu mai vreau să mă panichez. Dacă aleg ca valoarea mea să depindă de calitățile mele superficiale, de suprafață, o să am o cădere nervoasă la un moment dat în viitor. Prefer să folosesc timpul care mi-a rămas ca să mă concentrez pe muzică și versuri și artă și filme de care sunt pasionată. Restul e doar zgomot.
