Chestii

Am trăit o săptămână de teroare și tensiune la Paris

Există o mare dorință de sfidare, dar și multă vulnerabilitate. O prietenă care a fost martoră la tragicele evenimente a postat hashtagul #JeSuisXanax.
24 Noiembrie 2015, 10:15am

Am auzit de atrocitățile petrecute în orașul în care locuiesc dintr-un sms primit de la un prieten. „Ești bine? Am auzit de bombardamentele și împușcăturile din Paris", mi-a scris un prieten din California.

Tocmai îmi culcasem copilul în vârstă de doi ani, încălzisem o supă Thai și mă uitam la filmul Y tu Mama Tambien pe calculator. Cum putea moartea să fie atât de aproape de o astfel de scenă casnică liniștită? Dar mesajele au început să curgă și, odată cu ele, știrile din browserul meu: atacuri coordonate în centrul Parisului; ostatici la Bataclan; explozii în jurul stadionului Franței; oameni înarmați în restaurantele din arondismentul 10 – soția mea lua cina la un restaurant în arondismentul 10 . Am sunat-o, a intrat mesageria. Nu-mi venea să cred că e adevărat.

În timp ce tot încercam să o sun, mi-au revenit în minte frânturi din conversația de noaptea trecută. Veniseră pe la noi doi prieteni din New York și împărțisem cu ei una dintre cele mai mari și simple plăceri ale vieții în Paris: un pui perfect prăjit de la una dintre rotiseriile din cartier și o sticlă de vin roșu bun. Ne-au spus că suntem norocoși că locuim aici și ne-au întrebat dacă mai suntem speriați din cauza atacurilor din redacția Charlie Hebdo din luna ianuarie. Da, recunoscuserăm și eu, și soția mea. E groaznic numai să-ți imaginezi un astfel de măcel, mai ales în comparație cu frumusețea orașului. La o stradă distanță, încă sunt doi paznici înarmați în fața intrării clădirii în care locuiește unul dintre redactorii Charlie Hebdo – ne amintesc mereu că e vorba de o chestiune de viață și moarte. Am vorbit la modul abstract despre durerea ipotetică de a pierde pe cineva drag într-un astfel de act barbar. Oare ți-ai mai reveni vreodată? Eu am răspuns că probabil că nu.

Și acum mă uitam la toate știrile astea despre un masacru la o scară cum nu s-a mai văzut aici de la invazia nazistă încoace. Într-un sfârșit, m-a sunat soția mea. Erau ok și ea, și prietena ei; restaurantul trăsese obloanele de oțel și rugase clienții să-și păstreze calmul. Cum metroul era închis și nu aveau nicio șansă să cheme un taxi, urmau să rămână blocate acolo mai multe ore.

A doua zi dimineață am mers la piață. Ni se recomandase să stăm în casele noastre, dar străzile erau deja pline. Am fost uimit că oamenii au avut puterea să deschidă magazinele și să-și ofere serviciile comunității, că ne-am amintit să cumpărăm pâine și că încă reușim să facem contact vizual și să ne zâmbim. Pe drum înapoi, m-am oprit la croitorul turc unde lăsasem niște haine la modificat. Era deschis, dar aveam nevoie de un bancomat ca să-l pot plăti. Un tânăr, tot client de-al lui, mi-a zis unde pot găsi unul și s-a oferit să mă conducă până acolo. Știam unde era, dar nu l-am oprit – părea că-și dorește să facă asta. În timp ce mergeam, m-a întrebat dacă sunt bine și chiar a ascultat cu atenție răspunsul meu.

E imposibil să nu te izbească valul de empatie care a pătruns pe toată lumea.


În curând, vom publica interviul cu trupa Eagles of Death Metal despre atacurile din Paris:


Centrul Parisului e destul de mic. Dacă ești parizian, șansele sunt foarte mari să cunoști pe cineva direct sau să cunoști pe cineva care știe pe oricine altcineva, de la președintele Hollande până la Marion Cottilard. Iar bula noastră de vârstă – tinerii între douăzeci, treizeci și patruzeci de ani care lucrează în domenii creative – e și mai mică. Safety Check-ul de pe Facebook – creat inițial pentru dezastre naturale, dar foarte potrivit pentru ultimele evenimente tragice – a fost ca un miracol care ne-a ajutat să aflăm rapid dacă nu am pierdut persoane apropiate.

Dar când oamenii au început să se contacteze unii pe alții în weekend, a devenit clar că toată lumea știa persoane care fuseseră rănite sau asistaseră la haosul de vineri. O fată cu care mă întâlnisem de curând era la restaurantul Petit Cambodge, așezată chiar lângă un bărbat care a fost secerat cu focuri de armă (fata face terapie de șoc). Un coleg de-a soției mele a pierdut patru prieteni dragi la Bataclan. Prietenul unui prieten a încasat un glonț în picior; un alt prieten știe o fată care a fost lovită în spate. Cumnatul meu are un prieten care a reușit să se târască din sala de concert după ce s-a ascuns sub un cadavru. Toate poveștile de groază ale acestor indivizi s-au împletit într-o pătură de tristețe care a acoperit orașul.

În seara de după atac, un prieten american a invitat oameni în apartamentul lui din Marais, fostul cartier evreiesc elegant din al treilea arondisment, unde teroriștii palestinieni au ucis șase persoane în restaurantul Chez Jo Goldenberg în 1982. Mi-am amintit vorbele lui Camus: „Singurul mod a lupta cu o lume care nu e liberă e să devii atât de liber încât simpla ta existență să fie un act de rebeliune."

Citește și: Idioții care încearcă să scoată bani de pe urma atentatelor din Paris

Seara, străzile au fost diferite față de dimineață. Acum, în întuneric, oamenii își fereau privirile din fața altor trecători și se țineau la distanță unii de alții. Parizienii care ieșiseră la cafenele din obișnuință sau din încăpățânare păreau tensionați și nu m-a mirat asta – cine știe câți ucigași sunt încă liberi? Și eu mergeam grăbit. Ultima oară când m-am simțit așa de speriat a fost după atacurile sniperilor din Washington DC în 2002 – când toată lumea mergea pe stradă cu groaza că va primi un glonț în ceafă.

Acasă la prietenul meu, acesta ne-a așteptat cu pâine, brânză, friptură, vin, whiskey. Am conversat și am băut alături de oaspeții americani. M-a surprins să văd că nimeni nu era furios – toți eram epuizați – chiar și cei mult mai tineri decât mine.

Un student în vârstă de 25 de ani care stătea lângă mine mi-a zis că zece prieteni de-ai lui fuseseră luați ostatici în Bataclan și, în mod miraculos, toți au scăpat. Stătuse treaz ca să aștepte vești de la fiecare dintre ei și nu dormise aproape deloc. Am întrebat un alt francez care stătea lângă mine dacă îi fusese teamă să iasă din casă în noaptea asta. Mi-a zis că nu se temuse deloc – doar nu trăim în Beirut sau în Bagdad. Crede în societatea lui și cel mai bun mod de a demonstra asta e să-și vadă de viața lui.

Nu toată lumea simțea la fel. În drum spre casă, am trecut pe Rue blondel, o stradă plină de prostituate, unde vezi mereu fețe la ferestre. În seara asta era doar o femeie grasă de cincizeci de ani, cu sâni enormi, care alunga un client ce încercase să profite de lipsa de trafic și-i oferise o sumă minusculă. Rue Saint-Denis – un alt loc unde se adună prostituatele – era și ea pustie. Papa Francisc a spus că atacurile prevestesc Cel De-al Treilea Război Mondial, dar pustietatea străzilor, combinată cu căldura necaracteristică anotimpului și cu starea de disconfort mă făcea să mă simt supraviețuitorul unui Armageddon suprarealist.

La începutul săptămânii, orașul a părut să se dezumfle. Nimeni nu era funcțional la locul de muncă. Prietenii veneau pe la noi și izbucneau în lacrimi în mijlocul unei propoziții. Anxietatea și depresia ne țineau strâns în pumnul lor. De data asta, atmosfera era mult mai sumbră decât în ianuarie. Unele persoane încearcă să braveze și folosesc hashtag-ul #JeSuisEnTerrasse (sunt la terasă). Alții organizează evenimente cu orgii de protest. Există o mare dorință de sfidare, dar și multă vulnerabilitate. O prietenă care a fost martoră la tragicele evenimente a postat hashtagul #JeSuisXanax. Oamenii gândesc cam așa: Data trecută au țintit caricaturiștii și evreii, dar de data asta ne-au atacat tot stilul de viață. Toată lumea e prizoniera acestui gând îngrozitor.

Miercuri dimineață, de cum m-am trezit, am auzit știrea despre un raid în Saint-Denis, lângă biserica unde sunt îngropați regii Franței și lângă stadion. Poliția a tras cinci mii de focuri de armă într-o clădire delapidată. Verișoara în vârstă de 26 de ani a lui Abdelhamid Abaaoud, organizatorul atacurilor, a fost ucisă de un sinucigaș cu bombă; cel mai groaznic articol dintr-un tabloid descria cum i-au zburat pe fereastră capul și coloana vertebrală și cum au aterizat în stradă.

_Citește și:_**_Toate aberațiile despre atentatele teroriste de la Paris apărute pe internetul românesc_**

Și Abaaoud a murit, deși povestea e departe de a se fi terminat. Ți-e imposibil să nu-ți imaginezi cum se va furișa violența din Orientul Mijlociu în viața Franței.

Mi-ar plăcea să pot spune că aceste atrocități nu mă vor schimba, dar la începutul săptămânii acesteia, m-am trezit că eram foarte atent la doi bărbați din Maghreb care ieșeau din grădinița fiicei mele. M-am trezit că îi scanam, mă uitam atent la plasele lor. Unul mi-a zâmbit și mi-a mulțumit că l-am lăsat să trec. Am plecat cu inima în gât și un nod în stomac: vinovat că judec oamenii după stereotipuri, îngrozit că sunt incapabil să-mi protejez copilul. Știu că această stare de suspiciune și frică e exact ce doresc teroriștii. Totuși, mă întreb de câte atacuri va mai fi nevoie până să ajung să închid ușa și să refuz să-i las pe acești bărbați să intre.

Thomas Chatterton Williams e un scriitor american care locuiește în Paris. E autorul unei cărți autobiografice, Losing My Cool_._

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre atentatele din Paris:
De ce a atacat Statul Islamic Parisul și cum vor riposta Franța și NATO?
Fotografii dramatice, făcute imediat după atentatele din Paris
Cum a fost pe stadionul național al Franței în timpul atacurilor teroriste din Paris