Mi-e dor de vechea Lara Croft

În 1996, Core Design a lansat Tomb Raider pentru PlayStation şi PC, după ce jocul fusese o perioadă exclusiv pentru consola eşuată Saturn a celor de la SEGA. Abia pe sistemul revoluţionar Sony s-a transformat jocul într-o adevărată franciză. Lansarea a venit după o perioadă destul de lungă de anticipaţie, iar Tomb Raider a reuşit să depăşească aşteptările tuturor nu doar prin faptul că s-a dovedit a fi un joc de aventură mai mult decât decent, ci pentru că personajul principal era o eroină sexy şi dură care mânuia două pistoale, ceva ce lumea gaming-ului nu mai văzuse pe atunci (cu excepţia finalului de la Metroid). Lara Croft arăta de parcă ar fi ieşit din paginile unei cărţi de benzi desenate şi a jucat un rol important în popularizarea jocurilor video în rândul generaţiei PlayStation.

Deşi versiunea pentru Saturn a jocului Tomb Raider era aproape identică versiunii pentru PlayStation, îi lipsea totuşi un element important. În versiunea pentru PlayStation, Lara putea să stea în mâini pe o margine înainte să se rostogolească şi să se ridice. Este o mişcare inutilă, în esenţă, fără relevanţă în decursul jocului, o simplă animaţie interesantă. Dar mişcarea asta spune multe despre caracterul Larei, despre încrederea şi graţia cu care se mişcă, chiar şi când e pusă într-o situaţie presantă.

Douăzeci de ani mai târziu, Lara Croft, (super)eroina de benzi desenate, este o amintire îndepărtată. În zilele ei de glorie, era unul dintre puţinele personaje din jocurile video cu care avea contact publicul larg, pentru că reuşise cumva să capteze atenţia media. Lara a apărut pe coperta reviste The Face, a fost folosită în reclame la băuturi energizante şi a servit ca sursă de inspiraţie pentru un serial de televiziune în care a jucat Tia Carrere.

Reboot-ul Tomb Raider din 2013 al celor de la Crystal Dynamics şi Rise of Tomb Raider din 2015 sunt jocuri destul de bune. Sî nu încurcăm lucrurile: ambele sunt impresionante din mai multe puncte de vedere. Şi ambele prezintă o Lara foarte schimbată faţă de cea din anii '90: o supravieţuitoare cinică. nu o exploratoare sexy care are obiceiul să dea nas în nas cu nişte dinozauri. Jocurile noi sunt gândite ca prequel-uri pentru jocurile vechi şi îşi propun să explice cum a devenit Lara simbolul pe care toţi credeam că îl cunoaştem. Dar asta le transformă în nişte fundături, pentru că ştim deja răspunsurile la toate întrebările pe care le ridică storyline-ul lor. Iar estetica gritty este o moştenire a shooter-elor din era Xbox 360, când jocurile nu evoluau prin inovaţie, ci prin adăugarea încă unui strat de maţe şi sânge peste fundalurile lor gri.

Iar acum permite-mi să mă abat un pic de la subiect.

În anii '80, Alan Moore, care a readus la viaţă super-eroul britanic Marvelman, şi Frank Miller, care a colaborat la Daredevil, au deconstruit conceptul de supererou şi i-au dat o nuanţă mai întunecată şi mai îndrăzneaţă. După ce Miller a terminat The Dark Knight Returns şi Moore, Watchmen în 1986, cei doi au adus un nivel complet nou de maturitate într-un mediu considerat până atunci a fi „doar pentru copii".

În anii '90, au apărut o tonă de benzi desenate presupus mature, pline de violenţă gratuită şi conţinut sexual, îndreptate către un public masculin tânăr. Ideile noi cu care veniseră Moore şi Miller au fost folosite excesiv şi s-au transformat în nişte parodii. Fundalul întunecat devenise noul normal pentru echipele de supereroi. Asta era era grimaselor extreme, piepturilor umflate la maxim şi perioada când Batman arăta ca un Transformer.

OK, să ne întoarcem la subiect.

Când a fost lansat Tomb Raider în 1996, domeniul jocurilor video era plin de cadavrele protagoniştilor care nu prinseseră la public. (Îl ţii minte pe Mr. Nutz sau pe Aero the Acro-Bat? Normal că nu. Nimeni nu-i ţine minte.) Lara Croft era diferită de ceilalţi prin faptul că te puteai identifica cu ea. Era în acelaşi timp şi personaj fantastic şi un exemplu de stil de viaţă aventuros care a inspirat o campanie de publicitate excelentă.

Un mic sondaj de opinie pe care l-am făcut, mai în glumă, mai în serios, în rândul amicelor mele pasionate de gaming mi-a arătat că opiniile sunt împărţite în privinţa Larei. Unele dintre ele o priveau pe vechea Lara ca pe o versiune aventurieră a lor. Altele au adus în discuţie vestimentaţia ei sumară şi sânii enormi. Având în vedere că designerul principal din spatele primului Tomb Raider , Toby Gard, e bărbat, e lesne de înţeles de ce Lara a fost concepută ca un fel de ideal feminin pentru gameri, care erau predominant de sex masculin. Unele zvonuri spun că lui Gard i s-a cerut să introducă o linie de cod cu care jucătorii să o poată dezbrăca pe protagonistă, dar Gard a refuzat. Lara a fost, fără îndoială, un simbol în toată regula, Indiferent de ce părere ai avea despre formele ei.

E greu de văzut cum Lara din prezent, o versiune mult mai realistă a originalului, s-ar mai putea bucura de o asemenea popularitate ca Lara din trecut. Genul dominant în generaţia anterioară de console a fost shooter-ul. Call of Duty, Halo şi Gears of War au fost jocuri adevărate, pentru bărbaţi adevăraţi. Jocurile de top, cele create de studiouri masive şi intenţionate pentru segmente largi de public, au loc în zone afectate de conflicte şi conţin extrem de multă violenţă. Deşi acum ceva vreme Lara putea fi considerată un personaj revoluţionar, noua ei versiune nu se distinge cu nimic de restul de personaje principale pe modelul super-soldatului musculos şi agresiv şi vorbeşte în clişee pompoase gen: „Am plecat în căutarea aventurii, dar, în cele de urmă, m-a găsit aventura pe mine".

E vremea să ne abatem din nou de la subiect. Nu pot să zic că mi-a plăcut aşa mult trilogia Dark Knight a lui Christopher Nolan. Filmelor ăstora le-a lipsit romantismul şi isteţimea de care a dat dovadă versiunea lui Tim Burton sau seria animată. Abordarea lui Nolan a fost cinică şi glacială, o distanţare intenţionată faţă de stridenţa filmelor lui Joel Schumacher care au urmat după minunile lui Burton. Dar niciunul din filmele lui Nolan nu te ajută să treci peste absurditatea ideii că un bărbat se îmbracă în liliac doar ca să bată nişte clovni.

Spider-Man 2, regizat de Sam Raimi, îşi asumă acest absurd: „Un tip pe nume Otto Octavius a sfârşit cu opt tentacule… Cât de imprevizibil", remarcă sarcastic J. Jonah Jameson, interpretat excelent de JK Simmons. Când The Dark Knight Rises încearcă să treacă şi de obstacolul ăsta, eşuează lamentabil din cauza vocii răguşite a lui Christian Bale . Ca să nu mai vorbesc de cum l-a jucat Tom Hardy pe Bane.

Atât filmele lui Nolan cât şi ultimele jocuri din seria Tomb Raider se aseamănă foarte mult, dincolo de faptul că ambii protagonişti sunt milionari şi au daddy issues. Atât Batman cât şi Lara Croft încearcă din răsputeri să-ţi demonstreze cât de maturi sunt şi vorbesc în platitudini şi citate motivaţionale pseudo-filosofice.

Totuşi, poate asta era singura direcţie în care mai putea să meargă Tomb Raider după ce Uncharted al celor de la Naughty Dog i-a luat locul ca cel mai bun joc de aventură. Nathan Drake este, cu siguranţă, un imbecil care face glume proaste în timp ce comite crime în masă. Totuşi, asemenea Larei, Drake are acel ceva care-l face să fie atrăgător.

Chiar dacă nu se bucură de aceeaşi atenţie ca în trecut, Lara Croft cea originală supravieţuieşte în continuare în jocuri spin-off precum

Guardian of Light, Temple of Osiris şi puzzle-ul Lara Croft GO. Toate trei sunt foarte bune, iar ultimul e unul dintre cele mai bune jocuri pentru dispozitivele mobile din toate timpurile, alături de Monument Valley.

Cu toate că am anumite rezerve faţă de modul în care este portretizată Lara Croft în prezent, mă bucur să văd ca apare din nou în jocuri cu buget mare precum Rise of the Tomb Raider. Este ceva atemporal în explorarea ruinelor, iar personajele principale feminine din jocurile de top sunt o raritate, deşi se lucrează la asta. Îmi doresc ca Rise of the Tomb Raider şi predecesorul său să nu se fi luat atât de în serios şi să fi adoptat spiritul aventurier care caracteriza jocul pe vremea când Lara dădea pe gât băuturi energizante şi cucerea lumea. Mi-aş dori să o mai văd măcar odată cum stă în mâini pe o muchie şi cum face o un salt periculos. Reputaţia ei legendară trebuie recâştigată cumva.

Traducere: Mihai Niţă

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre jocuri video:
Am vorbit cu creatorul jocului „Lara Croft", despre cum jocurile video sunt bune pentru copii
Cele mai mișto zece personaje din jocurile video
Femeile nu sunt discriminate în jocurile video
Cum e să fii o tipă pasionată de gaming, în România