Este ora 18 și câteva sute de oameni dau o roată în jurul Casei Poporului, în căutarea Senatului României. E locul unde a fost anunțat protestul împotriva lui Gabriel Oprea și a celor 73 de senatori care au respins cererea DNA de a-l aduce în instanță pe fostul ministru al Apărării și de Interne, sub acuzația de ucidere din culpă în cazul morții polițistului Bogdan Gigină.

„Frate, mare e căcatul ăsta de clădire", spune un tip despre Casa Poporului și diametrul ei gigantic. Clădirea pare gândită conspirativ, tocmai pentru ca protestatarii să se găsească mai greu între ei.

Trec rapid și peste uimirea că puțini dintre noi știm de fapt pe unde se face intrarea în Senat și dau, pe partea pietonală a bulevardului 13 septembrie, peste o mie de oameni, al căror număr s-a tot mărit pe măsura ce s-a înserat.

Primul lucru pe care-l aud e ăsta: „Normal că ăștia fac ce vor, dacă noi nici nu știm de unde votează!". Unii dintre cei aflați în apropierea persoanei care a dat naștere aforismului râd scurt. Cei mai mulți zâmbesc anemic.

Ne întoarcem privirea către cordonul de jandarmi care ne împinge pe trotuar, într-o înghesuială devenită sufocantă. Suntem nervoși. Nu prea îi arde nimănui de scandări. Niște indivizi, clasicii instigatori de protest, atârnă de niște stâlpi și încearcă, fără succes, să mobilizeze oamenii ca să strige tot felul de lozinci.

Un tip de lângă mine spune: „Ăștia n-au înțeles nimic de la toate protestele astea, nu mai vrea nimeni portavoce și ieșiri în stradă folosite de partide. Aici e vorba de viața oamenilor!".

„Aici e vorba de viața oamenilor", repetă el. De data asta și mai tare, cu accent pe fiecare cuvânt.

Mă întorc spre el, pe loc, că atât reușesc să fac în înghesuială care deja bate spre două mii de oameni adunați pe un trotuar. Vreau să-i spun ceva, dar mă opresc, atunci când îl văd. Tipul are ochii roșii, pare epuizat, plâns. Câteva secunde mai târziu, el este cel care strigă primul: „Fără imunitate, fără imunitate!".

Ceilalți încep și ei să scandeze.

Protestul ăsta vine la aproape un an de când polițistul Bogdan Gigină a murit în timp ce deschidea una din coloanele oficiale ale lui Gabriel Oprea.

La acel moment, revolta oamenilor împotriva infracțiunilor care au dus la decesul lui Gigină a fost umbrită de ceea ce acum numim în limbaj comun „tragedia generației noastre": Incediul #colectiv.

Astăzi, la aproape un an de la aceste două tragedii ale societății civile românești, lumea a ieșit din nou în stradă împotriva corupției care oprește anchetarea unui politician suspectat de ucidere din culpă.

Sigur, vei spune că zidul de imunitate al parlamentarilor în jurul colegilor care au probleme cu legea nu e ceva nou la români. Vosganian, Șova, Ponta, Borbely sau Corlățean sunt doar câteva nume de politicieni care au scăpat de urmărirea penală prin votul colegilor care au decis că nu e treaba procurorilor ce au făcut oamenii ăia.

Dar ceva s-a schimbat. Ceva s-a întâmplat în cultura protestelor de stradă împotriva actelor de corupție. Ceva bun. Dacă mitingurile de acum un an au dus la căderea unui guvern, ăsta de la Casa Poporului a dus la schimbarea de declarație a lui Gabriel Oprea, care a spus că „îi pare rău" că a cerut colegilor să îl protejeze.

Tot mișcările astea, de la București, Cluj, Timișoara, Galați, Craiova sau Iași, i-au făcut și pe Gorghiu, președinta PNL, și pe Dragnea, șeful social democraților, să susțină reluarea votului în cazul lui Oprea.

Mă plimb greoi prin mulțime și încerc să găsesc pe cineva care să discute cu mine pentru transmisiunea live de pe Facebook. Stau de vorbă cu mai mulți protestari care citiseră site-urile de știri și nu păreau deloc mișcați de „schimbarea de atitudine" a politicienilor.

„Ăștia au ajuns să facă politică după valul de share-uri de pe Facebook", zice un domn. Cu o mână scrollează într-un articol de pe net și cu cealaltă îi ține piciorul copilei sale, care privește mulțimea de pe umerii tatălui ei.

A trecut o oră de când tot încerc să găsesc oameni care să îmi răspundă la două curiozități: ce s-a schimbat cu clasa politică de la moartea lui Gigină/Colectiv încoace și ce s-a schimbat cu ei, în cazul în care s-a întâmplat asta.

Nu-s deloc mulți cei care vor să-mi răspundă. Îmi spun motivele lor. Nu e nimic personal sau un refuz direct de a vorbi cu cineva din presă, ci ceva ciudat, ca un instinct de autoconservare în fața unei noi forme de tragedie, una morală: cum puterea te poate scăpa de orice, chiar și de vinovăția unor crime ultra-mediatizate.

Sunt oprit de o femeie care a venit la miting însoțită doar de cei doi copii ai ei, de cinci și șapte ani. Soțul îi e bolnav, a preferat să rămână acasă, să se uite la televizor. Femeia asta îmi spune:

Încerc să ajung în zona unde se află jurnaliștii. Nu mai apuc, pentru că protestarii rup cordonul de jandarmi. Oamenii ocupă strada. E primul moment în care mă simt cu adevărat prezent la un protest, primul moment în care dispar tăcerea și tristețea ce păreau să le fi luat toată energia oamenilor. Îmi aduc aminte de senzația de eliberare pe care am simțit-o în timpul marșurilor spre Guvern, la mitingurile #colectiv, când șoferii acompaniau protestarii cu claxoane, ca pe un cortegiu funebru impresionant.

Totul durează patru ore. Apoi oamenii încep să plece spre casele lor. Se pleacă sec, ca într-un film fără final. Se merge prin noapte, cu drumul luminat de culorile jucăușe proiectate pe Casa Poporului.

Nu avem un final, e adevărat, și știu că nu orice act de corupție al demnitarilor ne scoate în stradă, dar uite că încă se protestează pentru o tragedie morală.

Deocamdată e destul cât să te țină optimist.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte articole despre tragedia Colectiv:
Odată cu Colectiv, a ars toată adolescența noastră
Cele mai mizerabile manipulări ale presei din România față de tragedia #Colectiv
Coada de donat sânge pentru #Colectiv a fost cea mai emoționantă din viaţa mea