Viața de condamnat la moarte mi s-a schimbat datorită unui telefon

Moartea e cea mai ușoară parte, dar să aștepți ani de zile execuția, fără să ai pe cineva cu care să vorbești, ăsta da coșmar.

Departamentul de condamnări la moarte din Carolina de Nord este o structură construită în grabă, atașată de spatele închisorii Centrale din Raleigh. Sutele de uși din instituție sunt pictate albastru sau crem, dar în secția de condamnări la moarte sunt roșii, ca o amenințare implicită. Așa sunt toate suprafețele pictate de aici: paturile suprapuse, gratiile, pervazul ferestrei, până și uniforma noastră. Toate sunt roșii.

Dacă vreunul dintre noi trebuie să părăsească unitatea, holurile adiacente și tunelurile sunt închise, ca să se asigure că nu interacționăm deloc cu deținuții normali, în afara unui contact vizual de la distanță, printr-un plexiglas.

Câteodată, avem parte de grupuri ghidate de vizitatori,adunați compact în mijlocul holului și care par surprinși sau dezamăgiți de viețile noastre îngrădite și de faptul că nu facem spume la gură.

Înainte să fiu condamnat la moarte, aveam un fel de conexiune cu oamenii, chiar dacă nu eram capabil să fiu fizic alături de ei. Aveam cel mai bun lucru, după un contact fizic: un telefon. Am devenit atât de dependent de el și de vocile de la celălalt capăt al liniei, încât detectam până și cele mai mici schimbări emoționale, ca și cum aș testa temperatura apei cu degetul.

Dar când am pășit pe ușa cu cadru roșu, am aflat că nu avem acces la telefon, decât zece minute de Crăciun. M-am simțit ca un astronaut pierdut în spațiu, care încearcă să nu cedeze nebuniei induse de întuneric.

În același timp, puteam să mă conectez cu alți deținuți. Din ce am mai auzit eu despre închisori (și bineînțeles din filme), am știut că nevoia mea emoțională o să fie considerată o slăbiciune de către cei care ar putea profita. Atunci când vorbeam despre mine, nu divulgam multe informații, gândindu-mă că ar putea să folosească asta împotriva mea.

Plus, aici suntem cu toții condamnați la moarte, iar la doar trei luni după ce am fost arestat, logodnica mea, Kim, m-a părăsit. M-am adunat într-un colț și m-am ancorat de telefonul public montat pe perete, în timp ce ea își lua înapoi jumătatea sufletului nostru.

Săptămâni mai târziu, o imploram pe mama mea să nu mă abandoneze. Dar ea m-a dezmoștenit pentru că i-am frânt inima și pentru că am pătat numele familiei. Majoritatea prietenilor mei au dispărut și ei.

Apoi, într-o noapte din timpul procesului meu, frații mei au venit să mă viziteze. În momentul în care am pășit în cabina de vizite și am văzut expresia de pe fața lui Mike, am știut că tata murise.

Tatăl meu fusese diagnosticat cu schizofrenie-paranoică și era departe de a fi rațional. Dar mereu mă puteam baza pe el pentru empatie necondiționată. Doar faptul că exista cineva căruia îi păsa de mine mă consola. Dar am pierdut până și asta.

Am încercat să le trimit scrisori familiei și prietenilor, ca să nu mă șteargă complet din viețile lor și să nu devin doar o amintire. Însă nu am primit scrisori înapoi, decât cele periodice de „update" și cele obligatorii de Crăciun și de ziua mea. Frații și prietenii mei, toți pe la 20, 30 de ani evoluau mult prea repede pentru mine, întemeiau familii, formau cariere profesionale, își trăiau viețile. Asta-i prea rapid pentru scris scrisori, pentru care ai nevoie de timp.

În 2012, am primit o scrisoare de la o femeie, care s-a prezentat ca Gigi, o tânără studentă care de abia începea facultatea. Ea mi-a spus că nu are frați sau surori și că dorește să învețe din greșelile mele. Eram plictisit, curios și flatat, plus disperat după o conexiune umană. Așa că i-am scris înapoi.

Cuvintele mi-au deschis o lume nouă. Am reușit să nu mă mai gândesc doar la mine și s-o ajut pe ea să ia decizii mai bune decât mine, mai ales când vine vorba de tentațiile din facultate.

Dar din scrisori nu poți captura râsul unei fete sau tonul încet și jos al rațiunii care se strecoară în conversație. Scrisul nu-mi permite să fiu prezența calmă în momentele de panică ale altei persoane. Nu poate să transpună vocea mea răgușită în timp ce mă mă chinui să spun ceva. Nu arată cât de mult îmi pasă încât mă înăbuș când îmi cer iertare pentru durerea pe care am cauzat-o.

Au trecut decenii întregi de când activiști, prieteni, familii și deținuți condamnați la moarte presează administrația închisorii să ne permită accesul la telefon. Ei mereu ne-au dat aceleași răspunsuri: „nu", „poate la anul", „în curând".

Așa că, în ianuarie anul ăsta, când ne-au spus „în curând", ne-am gândit că e un răspuns la fel de zeflemist.

Dar în martie, spre surprinderea noastră, au instalat o cutie de metal dreptunghiulară, în camerele de zi ale fiecărei unități. Am încercat să ne comportăm indiferenți, dar ochii noștri erau țintă pe ce părea a fi un telefon nou.

Unii mai sceptici au testat telefonul dacă are ton. Nimic. Era o tortură faptul că exista un telefon care nu avea semnal. Dar adevărul e că mie mi-era frică de faptul că nu o să am pe cine să sun. Am scris tuturor pe care îi cunoșteam și i-am rugat să-mi trimită numerele lor.

Într-un sfârșit, în iunie, după trei luni de nerăbdare, telefoanele au devenit funcționale. Avocații noștrii erau singurele persoane de care știam că au telefoane fixe, aș că primele noastre apeluri au fost către ei. Dar, după câeva ore, au șurubăit treaba și a mers să sunăm și pe mobile și să avem parte de un contact real.

Mă simțeam ca o virgină în noaptea nunții, nerăbdător să testez treaba și nesigur dacă doare sau nu.

O săptămână după ce au dat drumul la telefoane, am vorbit cu Gigi pentru prima oară. Ea devenise cea mai bună prietenă și sora mea mai mică, iar când i-am auzit accentul ăla californian, mi s-a făcut pielea de găină. Atunci când și-a dat seama că vorbește cu mine la telefon, mi-a spus că aproape s-a pișat pe ea.

Până în momentul de față, doar unul dintre frații mei mai mici mi-a trimis numărul lui și am păstrat legătura. Suntem două persoane complet diferite acum, dar încă mai avem sentimente unul față de celălalt. Mă bucur că pot să rezolv problemele cu familia mea și să ajungem într-un loc mai bun în timp real, decât săptămâni mai târziu.

De când am fost condamnat la moarte, nu m-am mai simțit atât de viu ca acum.

George Wilkerson, 35 de ani, este condamnat la moarte la închisoarea Centrală din Raleigh, Carolina de Nord, unde așteaptă execuția pentru două capete de omucidere de gradul I, pentru care a fost condamnat în 2006.

Traducere: Diana Pintilie

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre viața în închisoare:
Cum am devenit agent de pariuri în închisoare
Cum e să iei LSD într-o închisoare de maximă securitate
Am vorbit cu foști deținuți despre cele mai ciudate întâmplări din închisoare