Cum arată locul din România în care se construiește un mega-laser puternic cât o zecime din Soare

Probabil ai auzit deja că la Măgurele se construiește „cel mai mare laser din lume", motiv de mândrie pentru toți românii verzi care sunt și acum convinși că în 1968 le-am topit rușilor tancurile, undeva pe Siret, cu un megalaser construit probabil încă de pe vremea dacilor. Decis să mă conving cum stau lucrurile, am ales calea cea mai simplă: m-am deplasat direct la sursă, adică fix în locul unde niște oameni în halate pun cap la cap, ca într-un imens puzzle, niște cutii metalice cărora le atașează un soi de burlane, asemănătoare conductelor de aerisire din clădirile corporatiste de birouri: așa se prezintă, pentru un neofit, laserul de la Măgurele. Nimic din măreția și oroarea Stelei Morții sau din noblețea și delicatețea fazelor startrekiene.

În plus, e bine să știi că respectivul laser este, de fapt, fabricat în Franța, de către o ditamai firmă specializată în aplicații cu laseri civile și militare. De acolo, el ajunge până la noi cu tirul, frumos ambalat în niște cutii din lemn. În cazul ăsta, drumul de la Nădlac până la Măgurele ar putea inspira un remake la „Salariul Groazei".

De fapt, oamenii de știință de aici nici măcar nu îi spun laser, ci sistem laser. Mă lămurește chiar Nicolae Zamfir, președintele Institutului Național de Fizică Nucleară (IFIN) „Horia Hulubei" și șeful proiectului ELI-NP de la Măgurele.

Încerc să-l închid cu o întrebare ascuțită: Doamnele vor avea voie să poarte pantofi cu toc?

„Inițial am crezut și eu că e o glumă. Dar nu e", spune Zamfir.

„Într-o clădire, tocurile doamnelor produc vibrații critice". Mă uit la el și încerc să-mi dau seama dacă mă ia peste picior. Nu, omul vorbește cât se poate de serios. Tocurile doamnelor chiar produc „vibrații critice". Chestia asta o știu toți savanții. Și cei sovietici, dar și cei americani. „Sigur, când spun critice mă refer la nivel de microni", adaugă el. Așa da, mai merge. Tot ce sare peste un micron, dă alarma. La Măgurele nu sunt permise cochetăriile.

În prezent, locul a devenit pentru cercetătorii români un fel de combinație între Disneyland și Ikea. Cei care lucrează aici trebuie, pur și simplu, să-și asambleze singuri instrumentele de lucru. Clădirea „care va adăposti cel mai mare laser din lume" (ca să folosesc clișeul preferat de presa mainstream) e deja finalizată. Aici, decorurile sunt mai degrabă spartane, semn că savanții au un soi de predispoziție pentru birourile de tip open spaces.

Componentele laserului au început să vină din septembrie. De atunci, inginerii șurubăresc zi și noapte la el. Când va fi complet montat, în cazul în care cineva nu a uitat vreun șurub sau o piuliță p-afară, jucăria asta pentru savanți ar trebui să genereze o putere de zece petawați. Adică zece milioane de miliarde de wați. Cam cât zece la sută din puterea Soarelui.

Da, sunt niște numere bombastice, aproape apocaliptice pentru un om care a fost cel mai aproape de a înțelege fizica atunci când se uita la Big Bang Theory. „Cum se alimentează laserul ăsta, de la priză?", am întrebat eu mai mult ironic.

Răspunsul lui Zamfir m-a dat pe spate: „Da! E prima dată când s-a construit un asemenea laser de mare energie, dar care funcționează băgându-l în priză, ca să zic așa!"

Mai mult, energia asta colosală e eliberată într-un interval de timp măsurat în femtosecunde. Evident că te întrebi: ce naiba e aia o femtosecundă? Dacă vârsta Universului ar fi comprimată într-o secundă, viața unui om (să zicem Ion Iliescu) ar fi măsurată în femtosecunde (a mia bilioana parte dintr-o secundă).

Dacă un puls de o asemenea energie ar dura – să zicem – mai mult de o secundă, pe lângă faptul că ar sări siguranțele la Palatul Victoria, pentru a fi alimentat, laserul ar avea nevoie de energia produsă de toate centralele de pe planetă. Răspuns final: femtosecunda e OK. Atât trebuie să știi, de fapt.

Și, pentru ca dezamăgirea să fie cruntă, nu va fi deloc vorba de o „rază laser", cum vezi în filme. Intervalul de timp e atât de scurt încât fizicienii preferă să folosească termenul de „felie de lumină". Platforma de la Măgurele e, de fapt, o gigantică mașină de feliat.

Îmi mai încerc norocul cu o întrebare premium: E laser d-ăla, de culoarea fisticului, așa cum vedem în filme?

„Nu e laser d-ăla ca în filme", mă dezamăgește (a câta oară?) domnul profesor Zamfir. „Este la limita vizibilului, la nivel de infraroșu, nu e detectabil cu ochiul liber. Va fi o fâșie de lumină. Nu o vedem, dar materia o simte".

În schimb, „camera curată", locul unde ia naștere „lumina de la Măgurele", aduce a decor de film SF de mâna a doua.

Am vrut să aflu de la Zamfir cum se face un astfel de laser dacă nu a mai existat nicăieri. Știu că oamenii de știință experimentează tot timpul.

În traducere aproximativă, lucrurile se prezintă în felul următor.

Pe lângă laserul central, există așa-numiții „laseri de pompaj". Dacă laserul principal e un fluviu, laserii de pompaj sunt afluenții care măresc debitul.

Urmează apoi o altă categorie de laseri – cei de „compresie". Sau, ca să păstrăm analogia fluviului, imaginează-ți debitul Dunării comprimat în așa hal încât toată apa aia e forțată să iasă printr-un furtun de grădină.

Când savanții vor băga în priză măgăoaia asta și vor apasă pe butonul ON, s-ar putea ca Măgurele să rămână fără curent. Bine, poate chiar și Bucureștiul sau mai sus de el. Zamfir încearcă să-mi explice de ce:

„E un pericol. Atunci când concentrezi puterea respectivă, ea se transformă în câmp electromagnetic extrem de intens. Acest câmp afectează orice circuit, deci în principiu afectează absolut toate circuitele pe o rază de…"

Nicolae Zamfir ia o scurtă pauză, exact ca un profesor care așteaptă ca elevul să-i ghicească răspunsul. Privirea mea încruntată îl determină totuși să continue. N-am fost niciodată bun la fizică.

„Nu știu dacă până la Măgurele, până la București… Nu știe nimeni, că nu s-a mai făcut așa ceva."

Într-un fel, oamenii ăștia încearcă aici să recreeze condițiile de pe Soare. Asta e vestea frumoasă. Vestea proastă e că se face într-un oraș care îl are ca primar pe omul ăsta porno. Dar, totuși, pentru ca Măgurele să nu se transforme într-un Cernobîl, locul e protejat mai ceva ca o centrală nucleară.

Pereții complexului au peste 1,5 metri grosime și sunt făcuți dintr-un beton special care e de vreo două-trei ori mai dens decât betonul obișnuit. Asta, ca să nu scape radiațiile afară și să transforme electoratul din Măgurele în mutanți.

„Îți trebuie metri de betoane pe zeci de km. Din o sută de milioane de euro – jumătate de bani intră în betoane", spune Zamfir. Fiecare cameră de experiment e, de fapt, o cușcă Faraday - o cușcă metalică - care nu lasă câmpul magnetic să iasă în exterior. „Ușile trebuie să fie parte din întreg, ca să nu afecteze circuitele electronice din afară", mai explică profesorul.

Bun, probabil că te întrebi deja: la ce naiba folosește toată hardughia asta? În primul rând, laserul va fi folosit să spargă atomi. Fizicienii adoră, pur și simplu, să spargă atomi. E ca și cum ai folosi un ciocan pneumatic să-ți spargă cojile de la semințele de floarea-soarelui.

De fapt, laserul de la Măgurele va fi, în realitate, cel mai mare ciocan din lume.

La Măgurele, în loc să alergi particulele pe un hipodrom de 27 de kilometri, folosești un ciocan ca să le spargi. Simplu și eficient. O forță foarte mare, concentrată într-o zonă foarte mică. E fix legea lui Murphy, aplicată ca la carte: „Nu forța! Fă rost de un ciocan mai mare".

„Cercetarea științifică aduce rezultate. Punct", îmi spune vehement Zamfir.

„Cel mai bun exemplu sunt tranzistorii. Au apărut în fizică ca o teorie de mișcare a electronilor în semiconductori. Trei inși au luat premiul Nobel pentru asta. Dar când au făcut-o, nu s-au gândit că vor înlocui lămpile din calculatoare și din radio", povestește omul de știință de la Măgurele.

Lumea se scaldă într-o baie de electroni. A pus umărul la treaba asta și Maxwell cu teoria câmpurilor electromagnetice - ceva imposibil cu niște ecuații îngrozitoare, zice Zamfir. Apoi îmi povestește o întâmplare care-ți arată că nici măcar oamenii de știință nu planifică fiecare detaliu.

„La un moment dat, un student plictisit de aceste ecuații l-a întrebat pe Maxwell la ce vor folosi toate chestiile astea? Răspunsul lui a fost: «Nu cred că vor folosi la ceva». Peste câțiva ani s-a inventat radioul".

De fapt, tu citești acest text fix datorită lui Maxwell. Uite-o scuză bună să bei o bere diseara, în cinstea lui.

La Măgurele se colectează propuneri de la sute de oameni de știință care trebuie să răspundă la întrebarea „Ce avem noi aici?". Oamenii încearcă să afle legile care guvernează această interacțiune a luminii extrem de puternice cu materia.

Fizicienii folosesc laserul pe post de ciocan, încearcă să spargă materia și să obțină fragmente miraculoase (izotopi) care să servească la depistarea și tratarea diverselor boli. În special a bolii ăleia care începe cu „C".

„Nu vom fi o fabrică. Dacă găsim metoda, o tranferăm unei firme, care să o facă cu amănuntul. La fel ca la tomograf. Sunt firme care fac tomografe, nu institutele de cercetare", spune directorul proiectului ELI-NP.

Spre deosebire de presa care umflă naționalismul în tine când scrie de laser, Nicolae Zamfir e mult mai cumpătat: „Va fi cel mai puternic laser atunci când va funcționa și pentru un timp limitat".

România a câștigat laserul după ce a candidat cu țări ca Germania și Marea Britanie, în 2009. Doar că victoria a ținut și de motive politice și financiare: „S-au ales țări din Europa de Est (România, Cehia, Ungaria) și din cauza costurilor, care sunt destul de mari. Țările din Europa de Est beneficiază de fonduri structurale", explică Zamfir.

La Măgurele, din cei 120 de cercetători, sunt și 30 de oameni de știință români care „s-au întors din străinătate și lucrează pe salarii europene". În prezent, aici, un student la doctorat are o mie de euro. Un cercetător senior poate ajunge la patru-cinci mii de euro. „La fel ca in Vest. Altfel nu poți intra în competiție. Gândiți-vă! Acum sunt 14 laseri în Europa. Noi suntem la concurență cu toți ăștia", mai zice Zamfir.

La final, nu rezist tentației și mai pun o întrebare care mă frământă de multă vreme. Mă aflu în biroul șefului mega-laserului de la Măgurele, trebuie să o arunc:

Cum a fost cu laserul românesc, ăla care a topit tancurile rusești in '68?

„Cumva n-a fost chiar departe de adevăr". Înlemnesc.

Zamfir recunoaște că a fost o dezinformare „gri", atât de dragă fostei Securități. S-a plecat de la un adevăr („laserii ăia speciali pentru armată care se fac la Măgurele") și s-a ajuns la o gogoașă de genul „lumina neagră care a despicat dealul în două și a topit un regiment de tancuri sovietice pe Siret".

În fine, au și savanții legendele lor.

Astăzi, însă, România va avea, în cel mult un an, un laser care, momentan chiar este „mega". Alături de scutul de la Deveselu, ar putea fi ultima noastră redută în calea rușilor: e de ajuns să deschidem largi ușile complexului și să apăsăm butonul roșu. Cu riscul să lăsăm țara în beznă.

Citește și alte articole despre oameni de știință:
Un om de ştiinţă a transformat vibraţiile unei stele într-o melodie Oamenii de ştiinţă vor să cartografieze creierul uman şi să-l încarce într-un calculator Oamenii de știință aduc la viață un virus zombie vechi de zeci de mii de ani