Quantcast
Mi-am pavat cu căcat drumul spre dragoste în Kashmir

Acesta nu se vrea a fi un „blog de călătorie” dintre cele cu care v-ați obișnuit. Nu e o poveste scrisă de cineva care se declară „mușcat de microbul călătoriilor” însă nici măcar nu încearcă să facă sex cu vreo localnică.

S-a tot vorbit în ultima vreme în presă despre cum „cresc din nou tensiunile în Kashmir”, de parcă ar fi vorba de un herpes rămas în urma unei nopți fierbinți pe care India și Pakistan au petrecut-o împreună pe vremuri. S-au tras focuri letale de fiecare parte, nimeni nu știe cine a început și deodată toată lumea încearcă să transforme cazul într-o nouă fâșie Gaza. Dar conflictele astea minore sunt inevitabile într-un loc cu peste un milion de soldați beți și plictisiți. Odată, a izbucnit acolo un mic război civil din cauză că cineva a rătăcit unul dintre firele de păr din barba lui Mohammed (se cheamă Moi-e-Muqaddas, căutați pe Google dacă nu mă credeți). 

În ciuda tuturor restricțiilor de călătorie și a hărților infografice cu linii roșii ondulate, majoritatea Kashmirului e extrem de inofensiv și extrem de frumos. E și extrem de ieftin. Din aceste motive am hotărât să împărtășesc cu voi călătoria pe care am făcut-o de curând în partea indiană a Kashmirului. Dar mai întâi, e important să lămurim un lucru. 

Cum sunt primiți albii în India

Acesta nu se vrea a fi un „blog de călătorie” dintre cele cu care v-ați obișnuit. Nu e o poveste scrisă de cineva care se declară „mușcat de microbul călătoriilor” dar nici măcar nu încearcă să fută vreo localnică. Și apropo, dacă tot suntem la subiectul ăsta, îi rog pe bloggerii care-și descriu călătoriile să-mi explice de ce sunt sătucele de pe malul apelor mereu „adormite”? Majoritatea locuitorilor acestor „orășele adormite de pe coastă” probabil sunt pescari harnici care se trezesc cu șase ore înainte să apuci tu să speli pe cap cu șamponul ăla scump și să-ți miști curul până la cafe internet. 

Mai bine vă duceți acasă. Experiența autentică pe care o tot căutați de când v-ați uitat la serialul Lost sigur nu e diaree care vi se prelinge pe picior și se usucă la soare în timp ce călăriți o cămilă în Rajahstan. 

Dacă ești alb, n-ai cum să trăiești experiențe autentice în India. Toată lumea știe că ești străin dacă-ți aruncă o singură privire. Momentele alea în care familiile de indieni te invită să dansezi cu ei lângă foc și tu spui ghiduș „De ce nu?” nu se cheamă „experiențe autentice indiene.” Indienii experimentează în momentele alea cultura turiștilor americani. Și ghici ce? Fac mișto de tine în tot acest timp. Odată ce accepți că a) călătorești, nu asimilezi și b) n-ai idee ce se întâmplă în jurul tău și nu înțelegi nici ce înseamnă sărăcia, abia atunci poți avea o experiență autentică despre care merită să scrii. 

O priveliște des întâlnită: Mumbaikars se adună să râdă de turiștii care încearcă să joace Kabbadi, un joc indian local. 

Mi se pare că trebuie să fii onest ca să scrii despre călătorii. Și, dacă vreau să fiu sincer, trebuie să vă spun că atunci când ești alb și călătorești prin India, o mare parte a timpului îți e ocupată de căcare. Constant. Te caci în culori și zgomote care nu știai că există. Vorbești despre căcat – începi cu câteva râsete și glume atunci când auzi cum vibrează din baie anusul colegului de drum, dar în scurt timp, devine primul lucru pe care-l menționezi la micul dejun. Compari mereu experiențele scatologice cu cele ale colegului, încercând să vă dați seama dacă e doar diareea pe care o face orice turist sau e vreo boală sinistră. Nu mai e mult până vă arătați unul altuia mostre de fecale. 

Vă întrebați vreodată de ce ne tot deconectăm când sunăm la relații cu clienții? 

A, să nu vă jucați niciodată cu bășinile cât timp sunteți în India. Granița dintre bășit și căcat dispare instant când atunci când treci granița. Aici există doar spârcâieli. Îmi pare rău, nu vreau s-o vorbesc de rău, chiar e o țară minunată. Dar n-ai ce-i face. Cuvântul „căcat” va apărea des în următoarele paragrafe, așa că hai să-l acceptăm și să mergem mai departe. 

Eu în vizită la copiii cărora le-am predat. Recunosc că fotografia asta e un pic clișeistică.

Așa, să trecem la Kashmir. Tocmai îmi terminasem misiunea la o școală de vară din mahalele Bombayului și eram deprimat. Copiii știu că pot face rost de bani pe străzi chiar dacă sunt needucați, dar măcar sunt siguri că în cele două ore petrecute la școală nimeni nu-i va abuza și nu le va face rău. Evident, eu și alți câțiva colegi am hotărât să ne îndreptăm spre teritorii mai luminoase imediat ce am terminat. 

În trenul de noapte Delhi-Jammu a fost o problemă cu biletele din a cărei cauză a trebuie să împărțim un pat de o singură persoană timp de 16 ore. Din fericire, dozele mari de Tramadol (un analgezic care-ți crește serotonina) sunt legale în India, așa că am luat șase fiecare, ne-am aranjat într-o formă de covrig uman și am adormit. 

Pilaf cu pișat de copil

Pizza cu cap 

În drumul nostru am vizitat câteva temple. Nu eram în căutarea spiritualității ca toți turiștii, dar tot ne-am ales cu destule buline roșii în frunte. Spiritualitatea e mult mai interesantă acolo, unde au câte un festival în fiecare săptămână, dar e în mod clar și mai dubioasă. În special picturile din temple. 

Zona de armistițiu trece prin munții Himalaya

Pe trenul de noapte Delhi-Jammu, am crescut doza de Tramadol conform toleranței dezvoltate, iar rezultatul a fost cam ca în filmele SF în care te criogenează timp de câțiva ani lumină. Apoi ne-am trezit în Jammu, unde nu mai aveam Tramadol și nu exista nici transport public. Nimeni nu construiește șine de tren lângă graniță pentru că se tem că pakistanezii le vor arunca în aer, așa că am plătit un tip să ne ducă cu Jeepul lui până în Srinagar, unde am auzit că poți închiria căsuțe-bărci britanice rămase din vremea Imperiului la prețuri dezgustător de mici. Dacă ignori senzația de vomă datorată altitudinii, peisajele de pe drum se pișă cu jet peste cele ale Elveției. 

Kashmir: un ținut însângerat, presărat cu conflicte și moarte 

Mișto poză, nu? 

După trei zile de călătorie neîntreruptă, am ajuns la destinație, care era raiul. Am stat pe o barcă de lux pe Lacul Dal pentru mai puțin de trei dolari pe noapte. Mesele ne erau gătite și aduse de o familie din partea locului. Erau perdele de mătase, femei frumoase și cuburi de hașiș tare. Părea că Raj nu fusese plecat niciodată în tot timpul ăsta (să fim sinceri, turismul e neo-imperialism cu mutră de îngeraș). 

Am cunoscut o fată acolo. Mashu. M-ar ucide dacă aș pune fotografia cu ea, deci va trebui să mă credeți pe cuvânt când vă spun că zâmbetul ei v-ar fi făcut să vă topiți mai repede decât o lumânare din căcat sub soarele arzător al Kashmirului. Lucra la o agenție de publicitate în Mumbai și mai târziu am făcut din nou călătoria de trei zile pe Tramadol ca să vin s-o revăd. Mashu m-a învățat cum să fumez iarbă în stilul localnicilor, cu un chillum. Complică lucrurile inutil, dar te ajută să obții respectul fumătorilor locali dac-o faci cum trebuie: 

1 – Mai întâi curăță-l pe dinăuntru. Filtrează fumul printr-o bucățică ușor umedă de material fin.

2 – Folosește întotdeauna mâna dreaptă.

3 – Ține-l vertical între index și degetul mijlociu. Apasă-ți degetul mare pe gură ca să lași o mică gaură.

4 – Trage adânc și dă fumul afară prin mici pufăituri (nu exagera cu trasul, ca să nu te bubui rău).

5 – Dă-l întotdeauna spre dreapta, să nu te trăznească Shiva. 

Chillumul e un simbol religios falic care era folosit acum mii de ani de către înțelepții bătrâni – preoți goi care fumau ganja în onoarea lui Shiva. 

La finalul sesiunii de fumat, aveam gura uscată ca dracu', dar tot ce-mi doream era s-o sărut pe Mashu. Cu mintea dezorientată de falusul sacru, mi s-a părut o idee bună să beau din apa ei indiană. Știam că o să-mi fie rău. Dar era atât de frumoasă. Sărutul a meritat pentru că până la urmă am ajuns să ne-o și tragem. Mashu, dacă citești asta, să știi că mă voi întoarce după tine într-o zi. 

Shikara le poate cere turiștilor câți bani are chef pentru hârtie igienică și țigări. 

Totul părea prea frumos ca să fie adevărat. Mă plimbam prin natură, înotam la apus și îmi petreceam serile sugând din chillumul sacru sub luna mare și galbenă a Kashmirului împreună cu Mashu – toate astea pentru mai puțin de trei dolari pe noapte! Nu e un secret faptul că o parte din conflict se datorează  acelor prețuri, dar tot părea imposibil de ieftin...până ne-am dat seama de complotul care deja ne prinsese în plasă. 

Vă amintiți ce vă ziceam la început despre căcare? Ei bine, nu știu cum să vă explic: ești sclavul intestinelor tale. Poți încerca să îngroși consistența și să scazi frecvența căcatului mâncând tone de bakarkhani (pâine din Kashmir), dar asta nu va face decât să-ți umfle intestinele cu un terci. Fie că iese din curul tău sau din curul unui copil mucos de pe străzile Mumbaiului, tot căcatul din India se încăpățânează să iasă sub formă de diaree. Aici intră în joc vânzătorii shikara. 

Trebuie să fii pregătit mereu pentru că e posibil să te apuce oricând o nevoie. Și în India nu te apucă așa simplu, îți trimite doi ofițeri de poliție la ușă să-și dea jos chipiele și să te anunțe că trebuie să te aștepți la ce e mai rău. Totuși, ai o problemă – ești pe o barcă în mijlocul lacului, nu mai ai hârtie igienică, iar familia cu canoea a dispărut. În timp ce plângi în agonie sperând să te salveze cineva, atunci vei observa cu colțul ochiului un shikara care vine plutind încetișor pe apă cu un rânjet pe față. 

Nenorociții ăștia sunt pe mână cu familiile din bărci. Secretul e hârtia igienică – chestia asta valorează aici mai mult decât aurul. Vorbim de 25 de dolari rola, de zece ori mai mult decât prețul cazării. Cururile albilor sunt pentru ei puțuri de petrol. Dacă mă simt vreodată de căcat, mă consolez cu gândul că copiii din Kashmir au mâncat bine săptămâni în șir datorită roadelor intestinelor mele. Fiecare Eden are câte un Lucifer. 

Când animalele sunt ucise prin metode halal sunt lăsate să sufere, murind lent până li se scurge tot sângele. 

Amicii mei amatori de oi. 

După ce am consumat destul din rezervele de hârtie igienică ale Srinagarului, am fost invitați la o nuntă de către o familie de pe barcă, ceea ce e visul oricărui turist. Am participat doar la noaptea Mehndi, iar familia n-a înțeles tentativele mele de a glumi. M-au pus să modelez chifteluțe din carne de miel toată seara și mi-a fost jenă să spun nu. N-a fost experiența culturală autentică la care speram. A fost cam scârbos. 

Nopțile Mehndi sunt ciudate în Kashmir. La 3 dimineața, toată lumea a scos jointuri cu haș, iar un bărbat în rochie a ridicat pe toată lumea la dans. 

În dimineața următoare, am plecat într-o altă călătorie cu Jeepul spre regatul budist mistic Ladakh. Oamenii care cred că Kashmirul e un loc sângeros ar fi surprinși să-i vadă pe tibetanii fericiți care meditează pe vârfurile înzăpezite. N-ar trebui să credeți tot ce vă spun jurnaliștii.

La ghețarul Kolahoi am înțeles în sfârșit încălzirea globală. Îi mai dau ghețarului ăstuia maxim un an. 

Am ieșit din Jeep să mă piș. Ar fi trebuit să-mi iau haine mai groase. 

Cum am spus, nu există transport public în Kashmir, așa că Jeepurile sunt singura opțiune. Dacă ajungi acolo, nu te opri pe drum spre Ladakh. Nu-mi pasă cât de tare îți amorțește curul. S-ar putea să te facă să uiți de dorința constantă de a te căca. Singurul oraș de pe drum e Kargil, un loc fix așa cum sună: o văgăună de graniță plină de goblini dintr-un roman SF prost. N-ai nimic de făcut aici. Poate doar să numeri găurile lăsate de gloanțe. „La dracu' ”, i-am zis șoferului, „du-ne până la capăt.” 

Călugări copii – mereu atât de pitorești. 

Dezavantajul călătoriei e faptul că ajungi în Leh, capitala Ladakh-ului, în mijlocul nopții, fără loc de cazare. Din fericire, locuitorii de aici sunt dezarmant de prietenoși. Am bătut la fereastra unei case de oaspeți la 3 dimineața și ne-au primit înăuntru și ne-au gătit momos (găluște). Casele de oaspeți sunt deținute de obicei de familii din Ladakh și sunt închiriate turiștilor israelieni la prețuri aproape la fel de mici ca cele ale bărcilor. 

Acesta e modul tradițional de a merge pe bicicletă în India. 

În dimineața următoare, ne-am dus cu bicicletele pe Khardung La, care e cea mai înaltă șosea din lume. Coborârea a fost spectaculoasă. Mi-a sărit lanțul după primele trei minute, dar mi-am dat seama în scurt timp că mă pot așeza în stil indian, lăsând bicicleta să coboare singură. Timp de trei ore. 

Jurnaliștii sunt ca rechinii, pot mirosi o picătură de sânge într-un metru cub de blogosferă. Nu puneți botul la ce scriu ei. Kashmir e un loc frumos și divers, ar trebui să mergeți acolo înainte să afle toată lumea despre el. Dar țineți minte: luați hârtie igienică și dezinfectant pentru mâini oriunde mergeți. 

Fotografii de Matt Shea și Felix Faire. 

Urmăriți-l pe Matt pe Twitter: Matt_A_Shea 

Traducere: Oana Maria Zaharia