Mineriada a fost un război civil cu femei mutilate și șurubelnițe înfipte-n picioare

Aveam 12 ani când i-am întâlnit pe mineri, în 1990. Era foarte cald și câteva sute – sau poate mii – erau pe dealul Polivalentei, în cartierul în care locuiam. Eram fascinat de armata de oameni cu uniforme, căști, bâte și topoare; unul dintre ei avea chiar și o spadă de scrimă, pe care mi-a dat-o un pic să mă joc. Când au venit mai multe camioane cu conserve și sticle de Brifcor, minerii mi-au dat și mie atât cât puteam căra. Am plecat încântat; cu mine fuseseră prietenoși.

M-am enervat însă, când TVR a întrerupt un meci de fotbal pe care-l urmăream, din cauza violențelor din stradă: cam ăsta era nivelul meu de înțelegere, ca puști. Mai târziu, am priceput ce s-a întâmplat în Piața Universității și ce-au însemnat mineriadele, dar până anul ăsta nu am stat de vorbă, pe larg, cu vreun participant la evenimente. Trei dintre ei mi-au povestit ce s-a întâmplat zilele alea, dar și evenimentele de dinainte și ce s-a întâmplat ulterior.

În primele luni ale lui 1990, Bucureștiul era în fierbere. Partidele istorice se reorganizau și își scoteau adepții în stradă, foștii revoluționari doreau ca autoritățile să afle ce se întâmplase în decembrie '89 și minerii începuseră să învețe drumul Bucureștiului, unde veniseră deja în ianuarie și februarie. În aprilie, în timpul unui marș împotriva sistemului pe care încă îl considerau comunist, cineva a aruncat un ghiveci dintr-un bloc asupra manifestanților, iar ei au ocupat Piața Universității. Timp de două zile, forțele de ordine au reușit să îi evacueze pe demonstranți de mai multe ori.

Doru Mărieș, unul dintre liderii Pieței, pe atunci în vârstă de 27 de ani, povestește: „Am spart cordonul și ne-am dus câțiva inși la troiță, unde a venit Cico Dumitrescu (unul dintre adjuncții ministrului de interne), îmbrăcat în haine de contra-amiral. A insistat să ne retragem, am avut un schimb de replici care m-au enervat foarte tare, l-am prins de umăr și l-am scuipat între ochi. Ăsta i-a spus lui Iliescu, care a ieșit și a făcut protestatarii «golani». Între timp, la Universitate, «golanii» ocupaseră Piața."

Aceasta a devenit rapid o auto-proclamată zonă liberă de comunism, Golania, până Iliescu și FSN-ul au câștigat alegerile în mai, în Duminica Orbului. Dupa alegeri, mai multe organizații s-au retras din Piață. Printre cei care rămăseseră, în iunie, erau Alianța Poporului, greviștii foamei, dar și membri ai grupurilor care renunțaseră la protest. „Îmi dădeam seama că lumea nu mai rezistă, degradarea celor în greva foamei depășise limitele normalului și trebuia să ne retragem", spune Doru Mărieș, care îi ceruse istoricei Livia Dandara să elaboreze un document în acest sens, care să fie citit în piață. Dar, autoritățile începuseră deja pregătirile pentru operațiunea de evacuare. „Pe 11 iunie, ministrul de interne, Mihai Chițac, a primit ordin să facă un plan împreună cu Armata și SRI-ul; la sugestia premierului Petre Roman, planul a fost scris de mână, ca să nu fie găsit de manifestanți, iar dispoziția de executare a fost dată de el, verbal", explică Doru detaliile pe care le-a aflat mai târziu.

Ecaterina Ștefuglu era vânzătoare la un magazin din centru. Avea 36 de ani. Se ducea în fiecare seară în Piață cu găleți de lapte praf, pe care îl cumpăra din banii ei pentru a-l da protestatarilor. „Pe 13 iunie, la patru și jumătate dimineața, scutierii au venit din spate de la Național, dinspre Poliția Capitalei și dinspre Romană. Am lăsat gălețile și am fugit la Inter, unde mi-au spart capul." A fost dusă cu o mașină și aruncată în fața Spitalului Municipal, unde a fost găsită de o infirmieră care a dus-o la Camera de Gardă. După ce medicii i-au acordat primul ajutor, au sfătuit-o să nu meargă acasă, pentru că poliția verifica adresele celor care ajungeau răniți la spital. S-a dus la sediul PNȚ-cd, unde Corneliu Coposu i-a dat bani pentru medicamente și a chemat presa internațională să o vadă.

La primele ore ale dimineții, în Piață nu mai era niciun manifestant. Când s-a aflat despre intervenția brutală a forțelor de ordine, la Universitate au început să se adune, din nou, protestatari. Eugen Popescu avea atunci 27 de ani și era secretar de redacție al revistei studențești Glasul. Venise în piață să filmeze. Cei mai violenți erau niște protestatari care aruncau în scutieri cu piese din caldarâm. Erau atletici, înalți, tunși scurt, iar ceilalți manifestanți nu îi mai văzuseră până atunci.

Situația a degenerat rapid și au fost incendiate autobuzele Poliției. Au apărut și cocktailuri Molotov, iar violențele s-au extins și către Ministerul de Interne. Eugen s-a dus să filmeze și acolo. Manifestanții aruncau cu pietre înspre clădire, de unde s-a tras: un protestatar a fost împușcat chiar în fața lui Eugen, care l-a filmat cum moare. Câteva ore mai târziu a văzut o scenă identică în zona Universității; de data asta glonțul venise dinspre militarii care avansau dinspre Cișmigiu. Până la căderea nopții, zona Pieței Universității era sub controlul forțelor de ordine.

Eugen Popescu a rămas peste noapte în Clubul Ligii Studenților, la subsolul Universității, împreună cu alți studenți. Încuiaseră ușile, dar la cinci dimineața au fost treziți de bătăi puternice și strigăte: „Băi, au venit minerii! Au venit minerii! E Piața plină de mineri!" Eugen a urcat în pod, să filmeze de sus. Auzea de-acolo, strigătele celor care erau bătuți. Minerii au luat sală cu sală, au făcut praf dulapurile și au ridicat până și podiumurile pe care se aflau catedrele, să vadă dacă nu se ascunde cineva sub ele. A durat două ore până minerii au ajuns la el.

„Au dat năvală o grămadă, am apucat să zic «sunt de la presă», dar au lovit direct cu bâtele din lemn, până mi-am pierdut cunoștința. M-am trezit când m-au luat de picioare și mă târau crezând că-s mort. Trenciul, care mi se dusese la ceafă, m-a protejat când capul se lovea de trepte. Cineva le-a spus: «Oameni buni, ce-ați făcut, omul ăsta a fost cu mine la poliție», dar s-a auzit o bufnitură, cred că l-au trântit: «Lasă-ne, domne, în pace». Au continuat să mă târască, până iar a zis unul: «Ce-i cu ăsta?»«E mort!»,«E mort pe dracu'. Ia să vedem" și mi-a băgat o șurubelniță în genunchi, ca să vadă dacă mișc. Am leșinat iar, noroc că n-am mișcat. M-au trezit niște bocanci de milițian care-mi dădeau picioare. Minerii i-au zis: «Nu mai da în el, că e mort» și m-au aruncat în față la Librăria Eminescu.

Era deja zi, vedeam printr-un ochi, deși îmi mai pierdeam cunoștința. La un moment dat, a venit la mine un tip într-un costum maro, căruia i-am văzut doar mâneca. Și-a pus mâna pe inima mea și a zis: «Băi, nenorocitul ăsta trăiește. Vedeți ce faceți cu el». Lângă el era o mulțime care a început să-mi care picioare, țin minte și acum sandalele unei femei grase. Am leșinat iar. M-am trezit când m-au aruncat într-o Dacie: «Duceți-l la Morgă, că e mort». Ăia din mașină au zis «Uite, ăștia au omorât oameni", iar eu, în aburul minții cu care raționam, mi-am dat seama că ăia nu sunt părtași la ce se întâmplase și am gemut, nu mai puteam să vorbesc. Și m-au dus la spitalul Municipal.

M-am trezit în jurul prânzului un tip: «Eugen, Eugen! Ți-aduci aminte de mine? Mă cunoști?» Era directorul spitalului, mă știam cu el de la Revoluție. Mi-a făcut morfină, aveam dureri foarte mari, spatele era tot negru. Apoi a zis: «Te scot din spital, pentru că vă caută, au poze. O să trec seara pe aici să-ți fac injecții, că o să ai dureri mari». Mai venise un ziarist de la Constanța, umbla după mine, să vadă dacă nu sunt printre morți. El m-a scos, îmbrăcat într-un halat alb, mi-a pus o bonetă pe cap și m-a dus în Vatra Luminoasă, unde locuiam. Acasă am stat juma de oră, întins, nu puteam să mă mișc, când a sunat telefonul. « Alo? Trăiești, nenorocitule? Venim să-ți scoatem ficații». Așa că am fost pus într-o mașină cu ajutorul unui vecin și dus la o mătușă, unde am stat până mi-am revenit."

Ecaterina Ștefuglu era în sediul PNȚ-cd când au intrat Gelu Voican-Voiculescu, vice premier, și câteva persoane îmbrăcate care se dădeau mineri, dar nu erau, pentru că aveau echipamentele curate, în timp ce hainele celor din Valea Jiului erau murdare. A fost dusă la Ministerul de Interne de doi mineri, care pe drum au protejat-o de bâtele și lanțurile cu care o atacau alți ortaci. La minister au obligat-o să se întindă pe jos, în apă, alături de alți arestați, iar un polițist blond – care pretinsese, înainte, că ar fi fost manifestant – călca pe ei. După un timp, arestații au fost încărcați în dube și duși la o școală de poliție la Măgurele, unde au stat închiși în garaj două zile. Femeile erau scoase în grupuri de câte cinci pentru a merge la wc, unde elevii școlii au încercat să profite de ele.

De acolo, Ecaterina a ajuns la Circa 8, unde a stat o săptămână, până când starea de sănătate i s-a deteriorat atât de tare, încât au dus-o mai întâi la o policlinică a Ministerului de Interne, apoi la spitalul de la penitenciarul Jilava. După externare, a fost pusă într-o cameră cu deținute de drept comun, care au bătut-o din prima zi: „Mi-au pus pătura în cap și au tocat. Gardianca, domnișoara Roșu, a deschis vizeta și a închis-o la loc; cât am urlat și am strigat, nu s-a băgat nimeni. Bătaia pe care am luat-o a fost mai dură decât cea din decembrie 1989, când am fost arestată de comuniști, tot în Piața Universității."

În democrația anului 1990, până să fie eliberată, pe 12 septembrie, a făcut dizenterie, păduchi și hepatita C, din cauza acelor nesterilizate. „Dușul curgea o dată pe săptămână, nu apucai să te speli. Mâncarea nu mai spun cum era, iar dacă voiam să bem apă, trebuia să punem tifon, să nu bem viermi."

Doru Mărieș încă era în închisoare când a fost eliberată Ecaterina Ștefuglu. Fusese reținut pe 18 iunie, la câteva ore după ce fusese chemat la un dialog cu „mizeria de ministru" de interne, Doru Viorel Ursu. Ursu nu a mai stat de vorbă cu el, pe motiv că-l chemase Petre Roman, iar lui Mărieș i s-a permis să plece din clădire, pentru a fi arestat, la scurt timp în stradă.

La Rahova, a intrat în greva foamei; timp de zece zile, niciunul dintre apropiații săi nu a fost informat unde este. „În a zecea zi, au anunțat, în sfârșit, familia. Am luat și eu un prosop, un săpun și hârtie igienică, dar tot n-am mâncat. În a 15-a zi s-au speriat că-mi scăzuse tensiunea foarte mult și m-au dus pe Jilava, unde am rămas până la sfârșitul lui octombrie. O lună mai târziu, a început procesul, dar n-am semnat rechizitoriul. Patru deținuți și patru milițieni m-au ținut ca să mă tundă la zero din ordinul lui Ursu".

La proces s-a dovedit că fusese închis pentru că un fost portar de la TVR, care, potrivit lui Doru Mărieș, ar fi în prezent ofițer SRI, dăduse o declarație falsă în care spunea că Mărieș amenințase că scoate 50 de mii de oameni în stradă, și că aduce 15 mii de mineri. „În instanță a zis: «Așa mi s-a spus să scriu», iar judecătoarea l-a întrebat «Cum îți permiți? Omul ăsta a stat în pușcărie pentru declarația ta patru luni.»

Doru Mărieș a obținut o decizie la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) că a fost urmărit de serviciile secrete înainte de Revoluție, în timpul acesteia și în perioada care i-a urmat. Cu Asociația 21 Decembrie, al cărei președinte este, le-a ajutat pe unele victime ale mineriadelor să obțină și ele dreptate la CEDO. A urmărit dosarele Revoluției și Mineriadei și a avut grijă să depună plângeri exact în momentul când erau pe punctul de a se prescrie, ca să nu poată fi închise. Astăzi, dosarele au fost redeschise. „Îmi înțelegi satisfacția?", m-a întrebat către miezul nopții, la sediul său din Batiștei, nu departe de Piața Universității. „N-am fost învins nici eu, nici Asociația 21 Decembrie".

Din cauză că a lipsit de la muncă în perioada în care a fost arestată, Ecaterinei Ștefuglu i s-a desfăcut contractul de muncă. De atunci nu a mai reușit să găsească de lucru decât la negru. De fiecare dată când încerca să se angajeze cu contract, era refuzată, pentru că în cazier îi figura arestul. De câțiva ani nici măcar la negru nu a mai muncit, iar în prezent nu are niciun venit și nici locuință. Doru Mărieș o mai ajută cu banii pentru medicamente. Îngrijește o bătrână pentru masă și casă și așteaptă să împlinească vârsta pensionării pentru a primi ceva pentru cei 18 ani în care a fost angajată cu contract.

Eugen Popescu a primit, la câteva luni după mineriade, azil politic în Canada. A stat acolo cinci ani, până s-a schimbat guvernarea românească, în 1996. Este implicat în tot felul de proiecte legate de comunitățile românești din afara țării și are o agenție de presă specializată pe această problematică. Mi-a răspuns că e un lucru bun că s-au deschis dosarele după atât timp, dar nu mai are vreo problemă cu cei care l-au bătut. „Au fost niște simple unelte de manipulare. Ar trebui să plătească ăia care i-au transformat în unelte politice ale unei clici ce voia să transforme România în altceva decât ce doream noi toți după Revoluție."

Mai citește despre comunism în România:

Ce fac comuniştii români la 25 de ani de la Revoluţie Viciile Ceaușeștilor: de la șeptică la pișat pe stridii și sex Povestea cavalerului fără cap care bântuie România