Ce m-a învățat despre viață moartea animalului de companie din copilărie

caine mort

În rubrica Memento Mori discutăm săptămânal despre moarte și misterul care o înconjoară. Dacă vrei să fii la curent cu ce apare nou, abonează-te aici.

Am crescut la marginea orașului, într-un cartier care ajungea în fiecare an cu o casă mai aproape de podgorie. Pe atunci, gardurile de scânduri nu erau hotare, ci obstacole de cățărat pentru plozi. Iar prin golurile dintre scânduri putrezite, animalele deveneau ale tuturor. Exista un întreg circuit natural al pisicilor în cartier. Mâțele stăteau în bătătură doar cât erau hrănite așa cum se cuvine, iar cuviința era câștigată cu șoareci. Când se plictiseau, deveneau ale altora, până se pierdeau sub roțile vreunui tir ce trecea pe Drumul Național.

Videos by VICE

Într-o lume în care animalele erau consumabile, atașamentul apărea doar când aveam o garanție a permanenței. Câinii erau privilegiați de lanțurile care îi țineau legați de bătătura alor mei. Și din toți cei care le-au purtat, doar doi au lăsat o moștenire în memoria mea.

Țuchi, o corcitură albă de Fox Terrier, m-a învățat la patru ani cum se simte moartea. Într-o zi îmi încâlceam degetele printre cârlionții lui, iar în alta n-a mai fost. A dispărut subit și am crezut că a alunecat în vreo crăpătură lăsată în urmă de secetă. Până mi-a zis maică-mea rece că a sfârșit pe marginea Drumului Național.

Părinții nu au știut cum să gestioneze situația, nu mi-au explicat nimic. Dacă pentru mine lumea se prăbușise înăuntrul meu, pentru ei dispăruse doar un consumabil. Așa am învățat că moartea lovește repede și că durerea cea mai mare trebuie să o trăiești singur. Toți avem mecanisme de gestionare diferite. Cu asta în minte, i-am întrebat și pe alții ce au învățat în copilărie din moartea animalelor de companie.

Iepurele lui Dragoș a fost dat

Iubirea: Aveam vreo zece ani când eu și frate-miu am primit doi iepuri. Eu l-am luat pe cel alb, l-am botezat Matilda, iar ăla gri a ajuns la frate-miu, care l-a botezat Gheorghe. Îi țineam pe amândoi într-o cușcă, iar după școală îi lăsam liberi prin curte și îi fugăream până la epuizare ca să-i punem la loc. Așa arătau multe zile pentru noi.

Moartea: Până a murit Gheorghe, nu mai știu de ce, iar Matilda a rămas singură. După câteva luni, părinții mei au dus-o la o cunoștință, care avea mai mulți iepuri. N-am mai văzut-o niciodată. Bunica mi-a dat vestea că a murit iepurele. Nu a știut de ce ori nu a vrut să-mi spună.

Lecția: Am fugit cu lacrimi în ochi spre cușca Matildei. Am simțit că este nedrept, că oamenii la care a ajuns cu siguranță nu au avut grijă de ea. Nici în prezent nu am certitudinea că nu a fost mâncat. Moartea lui m-a învățat că, chiar dacă ascunzi cuiva adevărul, ca să-l protejezi, asta îl poate răni mai tare.

Pe pisica Elenei a lovit-o mașina

Iubirea: Am crescut într-un orășel mic de provincie, unde oamenii erau mai aproape de natură, dar și de moarte. În gospodării găseai diverse orătănii. Se creșteau, se tăiau și se mâncau, iar asta era firesc. Erau și câini, și pisici, menite a te scăpa de prădători. Să stai cu felina în brațe însemna să arzi gazul, dar îmi plăcea să fac asta. Am avut zeci de pisici, care dispăreau repede: furate, călcate de mașină, otrăvite. Existența efemeră era ceva obișnuit, mai ales că nu vedeam să-i pese cuiva de ei.

Dintre toate animalele, un motan mi-a rămas în inimă. L-a lovit o mașină chiar în fața mea, dar a avut noroc și a scăpat cu viață. A șchiopătat o vreme, dar sperietura trasă l-a scăpat de alte aventuri. Îl învățasem cu mâncare bună pe furiș și mă răsplătea în fiecare dimineață de vară, când se strecura prin fereastra deschisă și mă trezea din somn.

Moartea: A trăit câțiva ani, până când l-a prins maică-mea că încerca să scoată un copan direct din oala care fierbea pe aragaz. Chestia asta a pus capac la toate, că oricum mama se plângea că nu-i bun de nimic. Așa că l-a abandonat printr-un alt oraș, pe străzi străine. O vreme am sperat să se întoarcă, dar n-a mai apărut în curte. M-am simțit trădată de mama, dar și vinovată, pentru că nu îl lăsasem să fie o pisică bună la curtea omului. În urma lui a rămas un nume: Scatiu.

Lecția: Moartea îmi era deja familiară și o vedeam ca ceva firesc printre animalele care veneau și plecau din curtea noastră. Dar am simțit-o altfel. Am învățat cum e când pierzi nu doar un animal drag, dar și încrederea în cei apropiați, cărora nu părea că le pasă ce simțeam ori ce îmi doream. La opt ani, a fost o lecție de maturizare forțată.

Papagalul lui Vlad s-a otrăvit

Iubirea: Am avut un papagal în școala generală. Îl îngrijea bunică-mea, la care îmi petreceam destul de mult timp. Mi se părea super fascinant ce ființe turbo sunt, de parcă îi aștepta mereu un prădător după colț.

Moartea: Aveam vreo zece ani când bunica a spălat pe jos și nu l-a pus în cușcă. Ea bănuiește că s-a plimbat pe gresie, iar de la detergent l-au ros picioarele, s-a lins, iar soluția a avut efect toxic asupra lui. M-a chemat în bucătărie. Ființa aia turbo nu mai avea baterie. Respira tot mai greu. L-am luat în palme și l-am ținut acolo până și-a dat ultima suflare.

A fost o senzație grea, de parcă un bulgăre de pământ mi-a aterizat în stomac. Respirația mea se auzea din ce în ce mai puternic, în vreme ce a lui se stingea între palmele mele. M-am uitat imediat la calendarul de pe ușă, ca să marchez evenimentul.

Lecția: Bunica a luat o cutie mare de chibrituri și l-a dus la sat. L-a îngropat la căpătâiul părinților ei. Cu părinții nu am discutat despre asta. Pentru mine a fost momentul în am realizat că și noi murim.

Motanul lui Ștefan a căzut de la etajul patru

Iubirea: Am crescut în primii ani de viață cu Mancuso. Era un motan cules de părinții mei de pe stradă, cu puțin timp înainte de nașterea mea. Nu prea mă avea la inimă, dar eu eram eram atașat de el. Aveam un televizor cu tub pe care se urca în fiecare seară. Când adormea, scăpa câte o labă pe ecran. În cădere ajungea mereu să smulgă televizorul din priză.

Moartea: Era crescut la etajul patru și dornic de libertate. Avea un obicei să iasă pe balcon și să plonjeze până în jardiniera de la bucătărie. Erau vreo doi metri și îi ieșea acest șiretlic de fiecare dată. Mai puțin într-o zi târzie de toamnă, când o rafală de vânt i-a distrus aterizarea. A plonjat patru etaje și s-a înfipt cu gâtul în crengile uscate ale unui gard viu. Nu cred că aveam mai mult șase ani. A fost traumatizant. Știam acel motan dintotdeauna. Am bocit și am zbierat.

Maică-mea mi-a spus că o să-mi ia alt pui de pisică, exact la fel. „Mancuso era deja bătrân, oricum murea mai devreme sau mai târziu”, mi-a spus ea. În schimb, tata n-a vrut să audă de alte pisici. Mi-a zis că-i mai bine așa, pentru că animalele reprezintă responsabilități și probleme.

Lecția: A trebuit să mă împac cu firescul morții. Ca să nu stârnesc discuții între părinți, am acceptat că Mancuso nu mai e și nici alt animal nu va apărea în viața mea. Încercam să mă bucur că nu mai scotea nimeni televizorul din priză.

Motanul Anei a dispărut când ea era în vacanță

Iubirea: Părinții mei nu voiau animalele în casă, dar când prietenii mi-au făcut cadou un motan, n-au avut încotro. Mario era mereu acolo când aveam nevoie de el. Simțea că sunt tristă și venea pe la mine.

Moartea: La 18 ani, am fost plecată o perioadă mai lungă de-acasă, iar ai mei m-au mințit că-l lăsăm la bunici. Nu știu cum a murit, obișnuia să stea în curte, dar probabil a fost călcat de o mașină sau otrăvit. Încă îmi cert părinții că l-au dus la țară.

Lecția: Mereu am fost de părere că cel care moare o face pentru a-i fi lui mai bine și ar trebui să fim fericiți pentru el. Dar în cazul lui Mario a fost altceva. N-a murit de bătrânețe sau boală. Așa am învățat că oamenii sunt niște nenorociți cu animalele.

Puiul Monicăi a murit călcat de biclă

Iubirea: Noi nu știam că puii de găină se țin în curte. Noi îi țineam în casă, iar când dormeam, îi puneam într-o cutie. Pe al meu îl chema Auraș. Asta pentru că era singurul pui auriu. Ieșea în curte doar când ieșeam și eu.

Moartea: Într-o zi, sora mea l-a călcat cu bicicleta. Aveam cinci ani. Am plâns o săptămână, până s-a dus tata la piață și mi-a cumpărat altul, dar nu era același lucru. Știam că, dacă mori, ajungi ori în Iad ori în Rai, dar nu m-am întrebat niciodată unde a ajuns puișorul meu.

Lecția: Am înțeles că nu trebuie să te atașezi așa tare de unele lucruri, pentru că pot pleca oricând. Că atunci când cineva dispare din viața ta, trebuie să accepți, nu să suferi, locul rămas gol o să fie înlocuit de altcineva. La al doilea pui n-am suferit deloc, ba chiar ai mei l-au tăiat pentru cină.

Pe cățelușa lui Bogdan a călcat-o mașina

Iubirea: Când mi-a adus-o tata pe cățelușa Blechi, era foarte mică și alerga după mine. Am crescut odată cu ea, o iubeam tare, era foarte deșteaptă.

Moartea: Când aveam 15 ani, s-a îmbolnăvit și nu mai mânca nimic. Într-o dimineață, părinții mei erau foarte supărați. Blechi murise în cușcă. La câteva zile i-a murit și puiul. Vreo lună am fost deprimat, am tot ascultat „Some say love” și plângeam ca prostul. Cred că îmi dau lacrimile și acum, dacă o ascult.

Lecția: Eram foarte atașat de ea, o aveam de trei ani, a fost primul meu animal de companie. Deși m-a durut enorm, am realizat că ăsta e firescul lucrurilor, toți murim. De-abia aștept să-mi mai iau alt animal, chiar dacă știu că, inevitabil, și ei vor muri cândva.

Peștele Simonei s-a dus pe scurgerea chiuvetei

Iubirea: La zece ani, am primit un pește de la părinți. Îmi era super drag. Când veneam de la școală, îi dădeam de mâncare și îi povesteam cum a fost ziua mea, credeam că mă aude.

Moartea: Voiam să-i spăl acvariul și l-am pus pe marginea chiuvetei, fără să realizez că poate aluneca prin gaura de scurgere, așa cum a făcut. M-a afectat tare, nu mă opream din plâns. Mama îmi spunea că e fericit, că e cu alți pești, dar tata făcea mișto de mine. Când ne uitam la Discovery, dacă apăreau urși care mâncau pești, îmi zicea că și Jimmy al meu a fost mâncat așa.

Lecția: După mi s-a făcut foarte frică de moarte: cum ar fi să pierd ceva la care țin și să nu pot trece peste asta. Mă tot gândeam câtă durere a simțit peștișorul meu, dar mă consolam cu gândul că a plecat într-un paradis subacvatic. Încă mă mai gândesc la asta.

Editor: Ioana Moldoveanu

https://www.facebook.com/viceromania/