​The Sims a fost jocul care m-a transformat într-un sociopat virtual

Prima oară m-am apucat de The Sims în 2000, după ce am jucat jocurile SimCity, făcute de același developer. De acolo, totul a continuat natural. N-am fost niciodată un as la jocurile cu joystick și am fost mereu varză la shootere – nu le am cu jocurile care necesită funcțiile motorii la maximum. Îmi e mult mai ușor să dau click cu mouse-ul ca să iau o decizie. Când eram mai mic, aveam consolă, dar eram praf la majoritatea jocurilor – ceea ce a fost un lucru pozitiv pentru viața mea socială, dar o piedică în misiunea mea de a termina măcar un singur joc.

Din fericire, The Sims nu are un scop final, nu e nevoie să-l termini. N-ai nici cum să dai greș când îl joci – cu cât îl joci mai mult, cu atât devii mai bun. The Sims e la fel ca viața. Cine poate hotărî că îl joci prost sau bine? La faza asta e cam ca Championship Manager, un alt joc de care am fost pasionat în aceeași perioadă, când aveam vreo 13 ani. Îmi amintesc că mi-a zis soră-mea la un moment dat: „Ce faci, băi? Te uiți la niște foi cu tabele de patru ore. " Și avea dreptate.

Atât The Sims, cât și Championship Manager sunt jocuri pe care mulți oameni nu le înțeleg. Maică-mea mă mai vedea că joc The Sims și mă întreba ce dracu' fac și încercam să-i explic că îmi creasem o viață paralelă. Se crucea: „Deci nu ieși cu prietenii în seara asta și nu treci pe la mătușă-ta pentru că ți-ai făcut o viață paralelă? " Se gândea că-s nebun.

Când am început să joc The Sims a fost prima oară când m-am izolat de restul lumii. Stăteam în colțul camerei, la calculator și ascultam Pantera sau Alice în Chains la căști în timp ce dădeam clickuri și organizam viețile fabuloase ale personajelor pe care le creasem. Nu era un joc violent ca shooterele, dar tot îl foloseam ca o supapă de descărcare.

Puteai să-i terorizezi rău de tot pe Sims dacă voiai – eu n-am jucat niciodată jocul cu scopul să le fac vieți de succes. Nu eram genul de jucător care-și dorea să aibă cea mai tare carieră sau cea mai mișto iubită. Îl jucam să fac cât mai mult haos. Iar violența pe care o poți provoca aici e mai sinistră decât cea din Grand Theft Auto. În jocurile alea împuști pe toată lumea cu mânie, dar nu-i înfigi o rangă în cap unuia, după care o suni pe nevastă-sa, o chemi pe la tine și o săruți. Dar iată cum jucam eu The Sims.

Prietenii veneau pe la mine și ne jucam împreună. Găseam moduri foarte creative de a ucide personaje. Știu că asta mă face să par un sociopat, dar mulți dintre prietenii mei jucau The Sims în moduri similare. În primul rând, ne reproduceam în joc prietenii din viața reală. Apoi îi făceam să se sărute între ei. Ei se enervau, evident. Era super distractiv.

O vreme am avut o prietenă pe vremea când jucam. Aveam 13 ani. Am băgat-o și pe ea în joc și am făcut-o să se mute cu mine. În joc eram adult, așa că n-avea ce să-mi facă maică-mea. În fine, ne-am despărțit după vreo două săptămâni în viața reală, așa că eu și prietenul meu Mickey am copt un plan.

Puteai pune pauză în joc ca să ridici ziduri, iar când făceai chestia asta, toate personajele rămâneau pe loc. Și puteai construi ziduri în jurul oamenilor. Am construit un zid în jurul ei și a rămas captivă și disperată acolo vreo două zile. I-am instalat o bibliotecă și un șemineu, dar a murit. The Sims e un joc foarte creativ pentru sadici. Apoi prietenul meu a creat-o pe fosta mea prietenă în jocul lui și s-a mutat cu ea. Urât din partea lui.

Dar Mickey a făcut ceva și mai nasol decât s-o omoare pe iubita mea, cum am făcut eu. A reușit s-o invite la el pe soția dintr-o familie din vecini și și-a tras-o cu ea. După care a trăit în păcat cu ea în joc timp de câteva luni. Apoi s-a plictisit și a hotărât s-o omoare. A construit un zid în jurul ei și a privit-o cum se deteriorează. Apoi, după ce a murit, l-a chemat pe la el pe soțul ei și i-a făcut și lui același lucru. Apoi bolnavul l-a invitat pe la el pe fiul celor doi. Când a ajuns, ăsta a văzut mormintele celor doi părinți ai lui și a început să plângă. Apoi l-a închis și pe el între ziduri și l-a omorât.

Am învățat multe din The Sims. Am învățat că dacă te măriți cu o tipă, o lași sigur însărcinată de prima oară când faci sex cu ea. Am învățat cum e să locuiești într-un cartier cu probleme – casa îmi era jefuită cel puțin o dată pe lună. Am învățat că viața unui tip divorțat e foarte asemănătoare cu cea a unui puștan de 13 ani. Îți puteai face personajul după propria imagine, așa că aveam totul în camera mea și în rest mai aveam un frigider și dezordine. Obiceiurile erau asemănătoare: fast food, muzică și jocuri video.

Jocul îți dădea și senzația de realitate pentru că vecinii și prietenii veneau mereu pe la tine, ca în viața reală.

N-am avut niciodată răbdare să joc The Sims foarte mult timp, singura mea intenție era să fac haos și să găsesc metode creative de a le distruge viața personajelor. Din The Sims am învățat că dacă inviți pe cineva să înoate în piscină la tine și îi iei scara, se îneacă. În mod ciudat, nu erai în nici un fel tras la răspundere pentru faptele tale. Știu că par psihopat, dar ce altceva să ai în cap la 13 ani?

La școală n-am prea vorbit despre The Sims sau alte jocuri. Tocmai asta e interesant când joci jocuri video la 13-14 ani: băiețelul care merge acasă să se joace e total diferit de șmecherașul de la școală. E ok să mergi acasă să joci Pokemon, dar nu vorbești despre asta cu alții, ca să nu te faci de râs. În anii următori, când îți amintești ce jocuri te jucai, râzi chiar și tu de tine.

phillytaggart

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook:

Mai multe jocuri:
Lumea tragică şi obsesivă a dependenţilor de jocuri video Max Payne a fost jocul care mi-a înțeles depresia Am explorat lumea dubioasă a jocurilor porno online Trei jocuri noi care provoacă epilepsie