Am vorbit c-o tipă din Ucraina despre pisici, molotoave și cum lumea lui Putin e mai rea ca moartea

„În curând o să pot să-mi updatez contul de LinkedIn cu următoarele skilluri: pot să-mi dau seama de ce fel de avion zboară deasupra mea doar după sunet și să-mi dau seama dacă e aproape sau nu de mine; pot să mă îmbrac în 30 de secunde și să-mi iau la braț și cele două pisici speriate; pot să împachetez și să cobor în buncăr în mai puțin de cinci minute; pot să construiesc baricade; pot să fac cocktailuri Molotov; pot să văd pe întuneric; pot să răspund într-o perioadă scurtă de timp sutelor de persoane care-mi scriu mesaje de încurajare sau care-mi cer ajutorul; pot să calmez și să încurajez moralul și psihicul oamenilor care se prăbușesc lângă mine. 

N-am cerut niciodată asta, dar acum sunt o mașinărie de luptă cu coaie de oțel.”

Așa sună statusul Oliei Fedorova din 28 februarie, adică la patru zile de la invazia Rusiei în Ucraina. Olia e o artistă de 28 ani care locuiește în Harkiv, unul dintre orașele cele mai bombardate de ruși în ultimele zile.

În ultimele zece zile, și-a petrecut majoritatea timpului în beciul clădirii în care locuiește, unde se adăpostește de bombele care-i nimicesc orașul. O liniștesc cele două pisici, iubitul, doi prieteni și mama ei care a reușit să ajungă acolo în urmă cu trei zile. Olia zice despre ea că e o mașinărie de război, momentan, pașnică. Acum, misiunea ei e să încerce să-și țină oamenii dragi în siguranță, informați și să le aducă speranță: „Sunt o războinică a cuvintelor”. 

Am vrut să vorbesc cu ea de când am început s-o urmăresc în social media – m-au uimit umorul ei, sarcasmul pe care-l folosește ca armă, dar și deschiderea față de a vorbi despre ce trăiește. Pe Facebook-ul ei găsești clipuri în care cântă la chitară din buncăr, pentru că vrea ca prietena ei să-și sărbătorească ziua de naștere ca într-o zi fără război, iar contul ei de Instagram bubuie de informații cu situația la cald din Ucraina.

În ultimele zece zile, Olia a devenit un influencer al speranței.

În ziua în care vorbim pe Skype îmi spune că e o zi bună, încă n-au avut bombardamente atât de agresive ca în restul zilelor. Câțiva dintre oamenii cu care se adăpostește în beci au ieșit afară după alimente, dar ea a ales să stea înăuntru – din 24 februarie n-a mai ieșit deloc. Din fericire, locația ei e relativ ferită pentru că nu e într-o zonă populată a orașului și nu suferă bombardamente atât de severe, precum e cartierul din care a fugit mama ei. E mai liniștită că o are alături, că se poate bucura de mâncarea ei, dar și pentru că unul dintre prietenii săi a reușit să-și salveze iubita dintr-o locație periculoasă.

Ei, alături de alți oameni din beci, se pregătesc să părăsească orașul cât mai au trenuri. Olia are alte planuri.

VICE: Te gândești și tu să pleci?
Olia Fedorova: Pentru moment nu. Simt că sunt de folos pentru că informez oamenii în legătură cu ce se întâmplă aici, iar prietenul meu încă așteaptă să se alăture forțelor civile. Nu a reușit până acum fiindcă au fost bombardamente și nu puteam ieși, iar acum încearcă, dar mai durează, deoarece forțele civile au foarte mulți voluntari. Le-au spus să mai aștepte, nu au destule arme pentru toți. În regiunea noastră, cred, sunt vreo 50 de mii de oameni care s-au alăturat deja.

Am vrut să vorbesc cu tine încă de când ți-am citit statusul despre noile tale skilluri de adăugat pe LinkedIn, pentru că ți-am apreciat rezistența și umorul. Ce te motivează să te ții activă, pozitivă și să încerci să le ridici starea de spirit celor din jur?
Încă dinaintea războiului, ucrainenii s-au unit împotriva acestei amenințări. Am uitat de neînțelegerile noastre pentru că avem un inamic comun. E atât de ușor să simți furie împotriva lor, iar furia e ceva ce te ține energic și te ajută să stai activ și să faci orice pentru libertate, pentru a ajuta voluntarii și armata.

Mulți oamenii simt frică și anxietate, în special cei care au familii în zone foarte periculoase. Dar starea pozitivă e ceva esențial în perioada asta, pentru că dușmanul vrea să ne panicăm, de asta face toate aceste campanii de dezinformare și propagandă. De exemplu, au atacat cu rachete turnul TV din Kiev ca să reușească să transmită doar mesaje despre cum Ucraina capitulează. Dar guvernul nostru ne ține tot timpul informați în legătură cu lucrurile astea și oamenii știu că niciun membru al guvernului, nici președintele, nici miniștrii, nimeni nu va renunța la luptă. Atitudinea asta ne protejează împotriva propagandei rusești.

Sunt trei chestii care mă țin energică în momentul de față: prima e furia împotriva rușilor, apoi e dorința aprinsă de a-mi ajuta țara și oamenii ei în orice fel pot, iar al treilea sunt veștile constante pe care le primim despre cum luptă armata și cât de curajoși sunt în contrast cu cât de demotivați sunt soldații ruși. În plus, mă încurajează și mă inspiră să văd cât de mult ne ajută și ne susține întreaga lume.

Ce ai învățat de când a început războiul?
O grămadă de lucruri. Cum să recunosc după sunet ce fel de arme sunt folosite împotriva noastră, ce fel de rachete sau avioane ne atacă și cât de departe sunt de noi. Acum, de exemplu, când ne dăm seama că sunt la o distanță mare de noi nici măcar nu mai mergem în beci. Am învățat să-mi bag rapid pisicile în cutii și să fug cu ele. Momentan ele sunt în apartament și e destul de sigur acolo, am și lipit geamurile, astfel încât să nu se spargă în cazul unei explozii. 

Am mai învățat să văd pe întuneric, pentru că noaptea ținem totul stins, astfel încât să nu atragem atenția dușmanilor. Nu doar atenția avioanelor sau a artileriei, ci inclusiv a sabotorilor – fac însemne pentru artilerie, unde ar trebui să bombardeze, și oamenii sunt într-o permanentă vigilență cu privire la ei și raportează poliției. În plus, mai sunt și oamenii care încearcă să fure, așa că ne ținem casa pe întuneric și în liniște ca să fim în siguranță.

Cine sunt acei sabotori?
Cică sunt ruși infiltrați. Se zice că au început să-și aducă agenții lor încă de acum șase luni. E foarte ușor să faci asta aici, pentru că suntem foarte aproape de Rusia și nu e ceva ieșit din comun să fie vorbitori de rusă. Sunt unii oameni care vor bani mai presus decât orice, ăsta e adevărul războiului, din păcate. Suntem norocoși să nu fie chiar atât de mulți în acest moment. Și când sunt prinși de oameni obișnuiți, oh, doamne, ce la fac. E un coșmar pentru acești sabotori. 

Am văzut că rețeta de Molotov e cea mai populară zilele astea. Cum se desfășoară rezistența în stradă?
Comunitatea muncește pentru a se proteja. De exemplu, iubitul meu și câțiva vecini au făcut baricade pentru a îngrădi grădina și casa noastră, astfel încât să protejeze fiecare colț al clădirii în care suntem. Au pregătit și molotoave, au pregătit și poziția în pod în cazul în care vedem că vin soldați sau sabotori și suntem pregătiți să-i atacăm. Nu avem arme propriu-zis, ale noastre sunt cocktailurile molotov, cuțite, două macete, niște bâte de baseball. 

Eu nu sunt însă o războinică în sensul clasic al cuvântului; îngheț dacă e de folosit arme. De asta am decis să ajut prin canalele mele de comunicare, iar ca artist am călătorit destul de mult și am rețele de oameni. Ele sunt cele care mă ajută zilele astea, aduc jurnaliștii la mine și mă ajută să duc mesajul în lume. Sunt o războinică a cuvintelor.

Ce crezi că vei face dacă orașul va fi ocupat de ruși?
Sunt sigură că nu va fi ocupat, pentru că trupele terestre rusești nu îndrăznesc să se apropie. Plus că, soldații ruși sunt foarte demoralizati și au fost situații în care au încercat să se apropie și nu au reușit. Ai noștri i-au eliminat rapid. Au fost și situații când invadatorii și-au abandonat echipamentele. Nu vor să moară. Mulți dintre ei se predau în jurul orașului. Aici îi tratăm chiar bine comparativ cu ceea ce trăiesc de partea lor. Sunt sigură că nimeni nu va renunța la Harkiv, dar, dacă e necesar, suntem aici împreună, gata să ieșim în stradă și să ne protejăm orașul.

Problema noastră principala acum este cerul, e periculos. Avioanele ucid oamenii acum. Și avem nevoie să fie făcute coridoarele umanitare pentru a putea primi provizii. 

Care va sunt nevoile cele mai mari acum în locul în care ești?
Din fericire, în beciul nostru, avem chiar tot ce avem nevoie. Suntem foarte norocoși să avem acest adăpost, pentru că e în casă noastră și nu trebuie să mergem altundeva. În plus, suntem într-o zonă care nu e foarte populată comparat cu cartierul în care era mama. Acolo trăiesc jumătate de milion de oameni și e bombardat constant.

Harkiv este destul de okay, dar am o mulțime de prieteni în Mariupol – este distrus în aceste momente și oamenii nu au conexiuni, nu au electricitate. Ce se întâmplă acolo este o catastrofă umanitară. Guvernul încearcă să trimită mâncare și să refacă canalele de comunicare. Asta fac rușii de obicei, distrug canalele de comunicare și omoară oameni ca să ne panicăm, să ne facă să zicem că nu mai vrem război și să capitulăm. Dar oamenii noștri nu o să facă asta nici dacă ne bombardează. Nu vrem să fim în Rusia, nu vrem să facem parte din lumea lui Putin. E cel mai groaznic lucru. Ar fi mai rău decât moartea.

În districtul nostru suntem norocoși să avem curent și apă curată, iar serviciile noastre comunitare încă lucrează. Până și gunoiul este strâns de pe străzi.

Ziceai ca mama ta a reușit să ajungă la tine. Cât de departe era și cât de dificil i-a fost să călătorească în condițiile de acum?
Era la vreo 30 de minute de mers cu mașina. A împachetat tot, și-a luat prietenii cu care era în beci și au reușit să iasă cu două mașini. Am stat în telefon constant până a ajuns la noi, a fost într-o dimineață târzie și, din fericire, a fost destul de calm. Nu avem trupe rusești în oraș și a fost cât de cât sigur, desigur dacă faci abstracție de bombele care pot cădea din cer. Când a ajuns și o ajutam să scoată lucrurile din mașină, am auzit o explozie foarte puternică aproape de noi, cam la vreo cinci minute distanță.

Când a văzut ceva trupe pe strada ei s-a dus și i-a întrebat în ucraineană cine sunt. Putem să ne dăm seama dacă sunt ruși sau ucraineni, deoarece rușii nu știu ucraineană. I-a abordat pe oamenii aia care aveau arme și i-a întrebat ce dracu’ fac aici, de unde sunt. S-a dovedit că erau soldați de-ai noștri, dar au fost super șocați, pentru că ea a apucat să sune la poliție. Și ei erau nervoși că era a patra persoană în ziua aia care a chemat poliția la vederea lor.

Am fost extrem de fericită că a ajuns aici și că e cu noi, pentru că nu mai trebuie să-mi fac griji pentru ea. Deși eram în contact în tot acest timp, a fost foarte dificil până să ne reîntâlnim. Avem internet la nivelul superior al adăpostului și ea avea semnal în beci, dar era foarte îngrijorător, pentru că rușii bombardau acel district foarte agresiv. Aveam coșmaruri cu ochii deschiși, pentru că atunci când încercam să dorm pur și simplu mă prăbușeam de oboseală.

Ce-ți lipsește cel mai mult acum, din vechea viață?
Mi-e dor de orașul meu și de viața lui obișnuită. Mi-e dor de cafeneaua mea, dar iubitul mi-a zis că una dintre rachete a lovit-o.

Ai doar 27 de ani și războiul ăsta ți-a schimbat complet perspectiva pentru mâine. Cum arată acum viitorul tău?
Vreau să stau aici după ce totul e gata, să muncesc la reconstruirea orașului meu. O să fie nevoie de o grămadă de ajutor și o să-mi invit toți oamenii pe care-i cunosc să ne ajute să refacem orașul. Asta e ceea văd în viitorul meu.