opinie

Sunt expat american în România și iată care-i faza cu rasismul la mine în țară

De la distanță, rasismul american nu pare chiar așa de rău. E ca un neg ciudat pe braț. Pare benign, dar, în spatele suprafeței aparent inofensive, se ascunde un cancer.
05 Octombrie 2020, 10:18am
black lives matter, protest, rasism, americani
Fotografie de John Lucia, via Wikimedia Commons

Bian Abbey este un expat american care trăiește de cinci ani în Iași. Articolele sale au apărut în publicații americane precum Points in Case, Salon, Funny-ish și Slackjaw.

Se apropie sfârșitul verii și sunt într-o cafenea din Iași cu prietenul meu, Adrian. Din una în alta, ajungem să vorbim despre protestele din Statele Unite și despre mișcarea Black Lives Matter. El soarbe din cappuccino și mă întreabă: „Chiar e America o țară rasistă?”.

Ca expat american, primesc des întrebarea asta zilele astea, dar rasismul nu se limitează la Statele Unite. Oriunde există oameni, există și rasism. În România, e îndreptat în special spre romi, dar aud uneori și insulte direcționate spre alte grupuri etnice. În Statele Unite sunt imigranți veniți din toată lumea, așa că rasismul nostru are o nuanță foarte specială. Ca să înțelegi de ce mișcarea Black Lives Matter e atât de mare în State, e important să înțelegi procesul lent și trist de recuperare prin care Statele Unite au trecut după perioada sclaviei.

Eu am crescut în Texas, în anii 1980, unde era la ordinea zilei să auzi insulte sau glume rasiste. Totuși, abia când am ajuns la facultate am realizat că era o potențială infracțiune în America să fii o persoană de culoare. De mai multe ori pe săptămână, făceam jogging prin cartierul de bogătani unde aveam facultatea. Într-o zi, a venit să alerge cu mine și Harvey, un student de culoare din Detroit. Ne îndreptam spre campus, când am fost opriți de o mașină de poliție. Un ofițer ne-a întrebat ce facem pe stradă. Ne-a lăsat în pace, când i-am spus că eram studenți. Dar înainte să plece, l-am întrebat de ce ne-a oprit. Mi-a răspuns că un vecin raportase că pe strada lui umblau niște bărbați suspecți.

Mi se părea super ciudat, doar alergam mereu pe același traseu. Harvey a râs și m-a întrebat dacă mai alergasem vreodată însoțit de un negru. Am zâmbit. Adevărul e că nu se mai întâmplase asta.

„Regreți că ai plecat din Detroit și ai venit în sud, în Texas?”, l-am întrebat.

Mi-a răspuns fără să se gândească: „Mi-e mai ușor să trăiesc în Dallas decât în Detroit, pentru că, acolo, nu știu niciodată dacă un alb e rasist. Aici în Texas, pot presupune că sunteți toți.” Cuvintele lui mi-au rămas în minte până azi, 28 de ani mai târziu.

Sămânța mișcării Black Lives Matter a fost plantată în clipa în care primul sclav a călcat pe teritoriul Americii, în secolul XV. Puterile colonialiste europene și-au construit economiile pe spatele sclavilor, iar comerțul american cu sclavi a continuat timp de aproape patru sute de ani. În 1865, Congresul a aprobat cel de-al 13-lea Amendament, care abolea sclavia în Statele Unite. Apoi, sclavii eliberați s-au integrat în societatea albilor și toată lumea a fost fericită, iar America a fost, pentru prima dată, măreață. Doar că n-a fost deloc așa, evident.

barack obama

Barack Obama în Texas, 2007. Fotografie de Roxanne Jo Mitchell via Wikimedia Commons

„Ok, dar totuși ați avut un președinte de culoare, pe Obama. Asta nu înseamnă că e momentul să depășiți perioada sclaviei?”, a întrebat Adrian.

Are sens ce spune, dar Obama a fost un singur bărbat de culoare într-un ocean de bărbați albi care au fost președinți și printre care nu s-a numărat nicio femeie. A trebuit să fie excepțional ca să obțină ce a reușit, pentru că nu avea un nume de familie faimos și niciun tată obscen de bogat. A fost primul președinte de culoare al Harvard Law Review, când era student la Drept, după care a fost senator de stat și senator național, toate astea înainte să devină președintele Statelor Unite.

Statele Unite n-au trecut ușor peste sclavie. Ca absolvent al liceului Robert E. Lee, generalul care a condus războiul din statele din sud împotriva Statelor Unite, te asigur că America se ține cu dinții de trecutul dinainte de război. De curând, au fost date jos statuile eroilor Confederației, dar acest lucru a stârnit proteste furioase. În 2020, unii americani sunt furioși că societatea a hotărât că e timpul să nu le mai aducem omagii celor care au luptat pentru dreptul de a deține sclavi. La fel ca acești oameni, și eu am fost învățat, de mic copil, că trebuie să ne respectăm moștenirea sudică: în fața liceului era arborat steagul de luptă al Confederației. Am fost învățat că trebuie să ne amintim cu mândrie de femeile și bărbații bravi care au luptat pentru drepturile statelor împotriva nordului tiranic. Toate aceste învățături sunt greșite, dar ele dau o notă romantică Războiului Civil și fac sclavia mai ușor de înghițit. A fost cea mai eficientă campanie de PR din istoria Statelor Unite.

Iar eliberarea din sclavie n-a însemnat egalitate pentru persoanele de culoare. Le-am dat bărbaților de culoare drept la vot în 1870, dar taxele de la vot, testele de scriere și alte măsuri discriminatorii i-au împiedicat pe mulți dintre ei să-și exercite acest drept până la aprobarea Actului de Drept la Vot, în 1965, și o decizie a Curții Supreme, în 1966. A durat aproape o sută de ani ca Statele Unite să le asigure persoanelor de culoare dreptul la vot, deși mai târziu au apărut alte practici discriminatorii pentru a împiedica minoritățile să-și exercite acest drept.

Între timp, America le-a negat persoanelor de culoare accesul la educație, joburi, adăpost și oportunitățile de care se bucurau albii, până când Actul Drepturilor Civile a anulat legile lui Jim Crow, care legalizau segregarea rasială. Deși mișcarea a trezit numeroase proteste, prin 1968, persoanele de culoare puteau mânca în aceleași restaurante, locui în aceleași cartiere și merge la aceleași școli ca albii. Cât de cât.

black lives matter

Hashtag-ul Black Lives Matters a fost scris pe un bulevard din Brooklyn, New York, pe 15 iunie 2020. Fotografie de John Minchillo, Associated Press, via Mediafax Foto

Dacă te uiți la hărțile electorale de la alegerile din 2016, o să vezi că un anumit tipar de orașe votează cu democrații (albastru), iar zonele rurale și suburbane votează cu republicanii (roșu). Din 1950 până în 1980, americanii albi au declanșat o mutare în masă din orașe în suburbii. Cum persoanele de culoare pătrunseseră în școli, cartiere și magazine, multe familii de albi au părăsit orașele și și-au construit case la periferii. Au luat după ele joburile și oportunitățile economice. Mutarea în suburbii n-a avut doar motive rasiale; ideea unor comunități închise și sigure era oricum foarte atrăgătoare. Poate că l-ai auzit pe Trump cum a zis recent cât de speriate sunt mamele din suburbii de ideea că Joe Biden va ieși președinte. A vrut să transmită că, dacă va ieși din nou președinte, va avea grijă ca suburbiile să rămână niște zone sigure, populate de albi.

Majoritatea școlilor americane sunt finanțate de taxele locale. Dacă locuiești în zone suburbane bogate, probabil că vei avea școli mai bine finanțate. Diferența de realizări dintre școlile bogate și sărace e tot mai mare, pe măsură ce inegalitatea crește, iar treaba asta afectează minoritățile în mod disproporționat.

Aceste detalii sunt importante pentru a-i putea răspunde lui Adrian la întrebarea dacă America e rasistă. Una e să zici că într-o țară există rasism, și alta e să spui că o țară e rasistă. Ultima afirmație sugerează că rasismul e sistemic, înrădăcinat într-o națiune. Infrastructura societății continuă să-i furnizeze unei rase mai multe oportunități decât alteia, chiar dacă elimini toate persoanele cu tendințe rasiste conștiente sau inconștiente.

În Statele Unite, o familie tipică de albi se bucură de o valoare netă de zece ori mai mare decât o familie tipică de persoane de culoare. Cartierele mai sărace, școlile mai prost finanțate și oportunitățile economice mai puține contribuie la această diferență, dar majoritatea averii din Statele Unite e intergenerațională. Părinții le dau mai departe averea copiilor și nepoților. Din cauza rasismului instituțional care durează de sute de ani, persoanele de culoare au avut mai puțin timp să acumuleze avere și, conform unor studii economice recente, moștenirea și darurile familiale „contribuie mai mult la diferența rasială de avere decât orice alți indicatori demografici și socio-economici”. Cum până și americanii albi câștigă mai puțin acum decât câștigau acum patruzeci de ani, averea intergenerațională e crucială pentru realizarea visului american. Dacă te naști într-o familie de culoare, ai mai puține șanse să-ți atingi visul.

black lives matter

Un mural o înfățișează pe Breonna Taylor, ucisă de polițiștii americani pe nedrept. Fotografie via Wikimedia Commons

Black Lives Matter nu are legătură doar cu ultima persoană de culoare care a fost împușcată de poliție. E despre o lungă istorie de devalorizare a vieților persoanelor de culoare. De ce s-a ajuns la un punct culminant acum?

Mișcarea Black Lives Matter a început în Statele Unite în 2013, după ce un juriu a grațiat un bărbat pe nume George Zimmerman, care ucisese un tânăr de culoare în vârstă de 17 ani, pe nume Trayvon Martin. La fel cum s-a întâmplat cu prietenul meu Harvey, un vecin a considerat că Trayvon e „suspect”. Vecinul respectiv, George Zimmerman, nu era ofițer de poliție, dar patrula prin cartier, l-a oprit cu forța pe Trayvon și l-a împușcat. Grațierea controversată a lui Zimmerman a stârnit furia publicului și, în scurt timp, în mediul online a apărut hashtag-ul #blacklivesmatter.

Mișcarea e încă vie și intră în atenția publicului de câte ori o persoană de culoare e ucisă și ajunge la știri:

Eric Garner – Ucis de poliția din New York în 2014, pe motiv că ar fi vândut țigări ilegal.

Michael Brown – Adolescent ucis de poliție în 2014, în baza suspiciunii că ar fi furat țigări.

Tamir Rice – Un băiețel de 12 ani ucis de poliție în timp ce se juca cu un pistol de jucărie.

Breonna Taylor – Ucisă de polițiști în septembrie 2020, după ce i-au spart ușa apartamentului noaptea și au împușcat-o de cinci ori, pentru că fostul iubit îi folosea adresa ca să primească pachete, iar poliția îl suspecta de trafic de droguri.

Fiecare dintre aceste omucideri a stârnit proteste, mai ales că niciunul dintre ofițerii care le-au comis nu au fost condamnați pentru crimă. În data de 23 septembrie 2020, un ofițer implicat în uciderea Breonnei Taylor a fost acuzat pentru că a tras cu arma fără motiv și a pus în pericol vecinii, dar nu pentru crimă. Practic, ar putea fi condamnat pentru că a tras într-un perete, dar nu pentru că a tras într-o ființă umană. Dintre cele 1 944 de cazuri în care polițiștii au ucis persoane de culoare, între 2013 și 2019, doar trei procente dintre polițiști au fost acuzați și doar unu la sută au fost și pedepsiți. America e o țară în care ai șanse de 3,23 ori mai mari să fii ucis de poliție dacă ești o persoană de culoare, iar ucigașii vor scăpa nepedepsiți.

Și totuși, am acasă prieteni care îmi spun că ar vrea ca protestele să se termine odată. Insistă că media pune prea mult accentul pe vinovăția polițiștilor. Se plâng că jucătorii din NBA, dintre care trei sferturi sunt de culoare, ar trebui să înceteze cu discursurile despre inegalitatea rasială. Le cer fotbaliștilor americani care îngenunchează în semn de protest pașnic în timpul imnului să nu mai distragă atenția de la meci. Ce fel de proteste tolerează America atunci? Niciunul, se pare. Oamenii care se opun mișcării Black Lives Matter insistă că toate viețile contează, dar statisticile arată clar că unele vieți contează mai puțin decât altele.

black lives matter

Un protestatar îi trage un pumn unei butaforii care îl înfățișează pe Donald Trump, la un protest de susținere Black Lives Matter în Londra, iunie 2020. Fotografie de Frank Augstein, Associated Press, via Mediafax Foto

Până acum, am răspuns la întrebarea lui Adrian prin prisma experienței americanilor cu persoanele de culoare. Dar mai sunt multe de scris și despre alte exemple îngrozitoare de rasism: Lagărele americane cu japonezi, histerectomiile forțate aplicate femeilor imigrante, genocidul nativilor americani. Nu am vorbit despre cum, dacă ești alb și comiți o infracțiune, ai șanse mult mai mari să nu fii pedepsit sau să ți se reducă sentința. N-am menționat momentul în care președintele Trump a zis că haitienii și africanii provin din țări de căcat, sau când i-a numit pe imigranții mexicani criminali și violatori sau când i-a lăudat pe naționaliștii albi pentru faptul că gruparea lor include niște persoane minunate. N-am menționat nici că președintele care face adesea remarci rasiste va fi probabil votat de cel puțin patruzeci la sută dintre alegători pe 3 noiembrie și are mari șanse să fie reales.

Da, Adrian, Statele Unite sunt o țară rasistă. De la distanță, rasismul american nu pare chiar așa de rău. E ca un neg ciudat pe braț. Pare benign, dar, în spatele suprafeței aparent inofensive, se ascunde un cancer. Îl poți ignora și pretinde că totul e ok sau poți declanșa o schimbare majoră. Dacă Statele Unite vrea să fie țara care pretinde că este, trebuie să rezolvăm inegalitățile care se ascund în spatele suprafeței strălucitoare. Protestele, oamenii care vorbesc, atleții care îngenunchează și mișcările civile fac parte din această schimbare și, atât timp cât vor continua, avem o șansă să ne revenim. E naiv să crezi că rasismul poate fi vindecat, dar poate fi măcar pus în remisie.

Data viitoare când cineva mă va întreba dacă Statele Unite sunt o țară rasistă, o să-i spun că da, dar că lucrurile evoluează spre mai bine.

Urmărește-l pe Brian pe Twitter și pe Instagram.

Editor: Ioana Moldoveanu