10 lucruri pe care nu ți le spune nimeni înainte să devii mamă

Alina aici, am 28 de ani și, mai nou, sunt mamă. Nu mi-am imaginat niciodată că într-o dimineață de februarie, în care aș fi preferat să dorm ca cea mai fericită balenă din ocean, mă voi afla într-o sală de nașteri, cu ușa larg deschisă, și voi urla de durere, fără pic de jenă, înconjurată de un doctor, două moașe și o asistentă. Și, ca să-ți faci o imagine mai clară, hai să-ți descriu poziția în care mă aflam într-un termen cât mai academic cu putință: eram crăcită.

Până atunci nu știam mai nimic. Poate doar că maternitatea modernă, pe hârtie, înseamnă bani, bani mulți dacă vrei să ai un copil sănătos și cu o educație bună. N-am citit cărți despre nașteri sau despre cum se cresc copiii, nu am luat la întrebări alte mame, nici măcar pe mama mea, și nici nu am fost la cursuri de pregătire. Și poate că m-ar fi ajutat, dar acum, după atâta timp, e un pic prea târziu să mă plâng, încă învăț din mers. Iar dacă tot am aflat pe propria piele niște lucruri pe care nu ți le spune absolut nimeni înainte de a avea un copil, am zis să le dau și eu mai departe.

Toți știm acel moment de relaxare, când îți iei telefonul de la încărcat cu baterie full și te îndrepți înspre locul în care regele intră singur. Acele minute magice pe care le petreci cu propria persoană. Da, ia-ți gândul de la ele.

Copilul va vrea să vină cu tine, să vadă ce faci și, mai ales, cum de faci ceva fără el. Va bate cu disperare în ușă și va plânge cu lacrimi, ca și cum l-ai părăsit în fața casei vecinilor. Și, odată ce îi deschizi ușa, pentru că inevitabil o vei face, te va fixa cu privirea, până în adâncul sufletului, în timp ce tu te chinui cu cina de-aseară. Ah, intimitate.

Viața a vrut să-mi arate de-a lungul timpului că am un stomac sensibil la anumite mirosuri neplăcute. Se pare că mirosul de caca de bebeluș nu intră în această categorie selectă. Nici la flori de primăvară nu se încadrează, pot să spun cu toată sinceritatea.

Galben muștar, verde închis și, într-un final, maro mi-a fost dat să văd în deja miile de scutece pe care le-am schimbat în 16 luni. Și da, te uiți în fiecare scutec, înainte de a-l arunca, de parcă este o pungă de pufuleți cu surprize și nu care cumva să-ți scape marele premiu. Iar, uneori, ești chiar foarte aproape, în sensul că îi verifici scutecul și bagi degetul în marele premiu. Există chiar și un ghid al „căcuței” bebelușului după care să te orientezi, dacă nu reușești să descifrezi de una singură codul culorii. Mai ceva ca la IKEA.

Poate că erai o persoană rușinoasă, care avea o oarecare problemă în a se dezbrăca de față cu alții. Ia-ți gândul, n-o să mai fii. De când sunt mamă, nici măcar perdeaua de la duș n-o mai trag. Am dezvoltat această abilitate de a merge prin casă precum Eva, încât sunt șanse foarte mari ca la un moment dat să uit de starea de goliciune absolută în care mă aflu și să deschid fix așa ușa vreunui curier.

Poți să te bucuri în sfârșit de un duș, fără ca doi ochi mici să îți examineze fiecare părticică a corpului, doar în timpului somnului de prânz, dacă ai norocul să ai un copil care doarme. Sau seara, când nu mai ai niciun chef să te speli și preferi să cazi leșinată, cu părul murdar, pe pat.

Partea bună e că nu credeam c-o să vină ziua când o să strig, prin casă, unui copil care abia a învățat să meargă: „adu-mi, te rog, chiloții!”. Și, dacă te întrebi, da, mi i-a adus.

Uneori, să fii mamă înseamnă și să iei un muc proaspăt de pe fața lu' fii-ta și să-l lipești subtil de gardul parcului în timpul plimbării de dimineață, fără să-ți pese dacă te-a văzut cineva. Este ceva ce nu credeai c-o să faci.

Și, din când în când, îți vei imobiliza copilul și îi vei trage mucii cu gura folosind un aspirator nazal. Sau, dacă nu ai milă și ești mai curajoasă, se conectează aspiratorul nazal la cel de casă, dar mie mi-a fost teamă că o să-i suflu și creierul.

Grupurile de mame de pe Facebook sunt minunate. Dacă ai nevoie de ajutor, la orice oră din zi și din noapte, se va găsi o mamă de treabă care nu doarme și care îți va da un răspuns până și la cea mai absurdă întrebare. Am fost un pic șocată când am văzut pentru prima dată pe un grup o poză cu un scutec, însoțită de curiozitatea unei mame de a afla dacă este normal conținutul. Era normal, am citit toate comentariile.

Dar, pentru nimic în lume, să nu începi o discuție în contradictoriu pe astfel de grupuri, în special despre diversificare sau vaccinuri. Nu uita, ai de-a face cu femei epuizate fizic și psihic, nespălate și cu draci.

Am tot auzit, pe la diverse, cu referire la copil: „vai, dar ce repede a trecut timpul!”. MINCIUNI!

Timpul nu trece. Timpul stă și se uită la tine, când tu faci un milion de treburi prin casă. Și-apoi arunci un ochi la ceas și vezi că n-au trecut decât 20 de minute. Când ești toată ziua, 24 de ore din 24, cu copilul după tine, pe tine, lângă tine și, pe timpul nopții, cu vreun picior de-al lui în ochi, timpul nu trece repede. Ca să-ți faci o idee, primele șase luni le-am simțit ca și cum ar fi fost șase ani. De război. Pe timp de iarnă.

- „Alina, hai să ieșim azi!”

- „Păi, stai, că să vezi, că să vorbesc înainte, că trebuie să las copilul, că… .”

Spune-i cuiva că trebuie să stabilești cu o săptămână înainte o ieșire și se va face nevăzut în următoarea secundă. Așa ajungi să numeri pe degetele de la o mână ieșirile în oraș fără copil. Dar dacă, Doamne ajută, chiar reușești s-o faci, gândul îți este tot acasă. Felicitări, de-acum înainte vei fi omul care îi va înnebuni pe ceilalți arătându-le poze cu copilul în toate ipostazele posibile: când doarme, când mănâncă, când stă pe oliță, când zâmbește, când mănâncă, când stă pe oliță și zâmbește. Poate ai noroc și te mai cheamă și data viitoare.

Ești într-un magazin, e multă lume, totul frumos, te plimbi liniștită printre rafturi, cu listuța în mână ca un adult responsabil. Copilul este în cărucior. Și, dintr-o dată, se întâmplă: copilul, nu că începe să plângă, ci se transformă în ceva ce n-ai mai văzut niciodată. În momentul ăla, te uiți la el și te-ntrebi când ai născut un dragon.

Oamenii încep să se uite la tine, te judecă, își dau coate, șușotesc. Brusc, fără să vrei, ești în centrul atenției. Vezi de toate, de la priviri de milă că „sărăcuța, îi plânge copilul” la „fă-l să tacă!” la, preferata mea, „dar de ce plânge?”. „Nu știu, doamnă, nu am primit și instrucțiuni la el.” Dar zâmbesc și îmi adun tot zen-ul posibil, calmez copilul și nu mai pun piciorul în magazinul respectiv o perioadă.

Geanta ta a devenit geanta copilului, în care pui juma’ de casă. Scutece, creme și cremuțe, spray-uri și spray-uțe, sticlă de apă, biberoane, șervețele uscate, șervețele umede, haine de schimb, suzetă, mâncare, jucării, câinele, frigiderul și doi vecini. Și toate doar pentru o simplă plimbare în parcul de lângă casă. Ce să-ți mai iei și tu, că deja nu mai ai unde să le pui. Îți iei repede cheile, dacă nu le uiți și pe-alea, și ești gata de plecare. Copilul încă nu l-am uitat, întotdeauna o victorie.

Plânge, ia-l în brațe. Nu mănâncă, ia-l în brațe. A căzut, ia-l în brațe. Ești în bucătărie, cu două ochiuri de aragaz pornite, cu mâncare pe foc, iar copilul nu vrea să stea cuminte cinci minute, ia-l în brațe. Șterge praful de pe toate mașinile din parcare, ia-l în brațe.

O țin atât de mult pe fii-mea în brațe încât, nu odată, am făcut febră musculară. Sport? Sală? Nu, nu, am propriul antrenor în miniatură. Mă tot aplec și o tot ridic, încât acum știu cum se simt halterofilii după o zi de antrenament.

Să se înțeleagă, nu-mi urăsc copilul și nici nu regret că am născut-o, dar să o spunem pe-aia dreaptă, viața nu e roz, cel puțin în primii ani de maternitate, ci mai mult maro.