Fotografii cu românce care plutesc și se dizolvă pe râurile țării
Foto

Fotografii cu românce care plutesc și se dizolvă pe râurile țării

Expoziția Clarei Duran „Spre Mare” o să-ți arate legătura intimă dintre feminitate și apă, într-o instalație artistică incredibilă.
18 Octombrie 2017, 2:27pm

Mereu am privit feminitatea drept un principiu arhaic, transmis din moși ștrămoși pentru a ține femeile în linie, pentru a înnăbuși orice puseu de revoltă. Mi s-a spus că nu-i deloc feminin să te ridici și să spui ce crezi, să fii zgomotoasă și obraznică. Apoi am învățat că trebuie recâștigat termenul, așa cum americanele au strigat că sunt niște nasty women pe străzile din Washington DC, după ce Trump le-a insultat cu vorbele astea.

Artista Clara Durán a plecat în căutarea feminității și a găsit-o impunătoare, nu vulnerabilă, în România. O feminitate gata să strige atunci când vocea celor multe nu este auzită. Am reușit să văd și eu această feminitate în camera indigo, în bula de intimitate și siguranță a expoziției Hacia El Mar/Spre Mare, unde îți arată niște imagini cu femei care plutesc pe șase afluenți ai Dunării din țara noastră - Argeș, Ialomița, Jiu, Olt, Nera și Cerna și mult mai mult.

Citește și: Femeile care apără Amazonul

Instalația Hacia El Mar te cuprinde, te îmbrățișează, te scufundă sub apă și sapă după sufletul tău. În acel spațiu intim, nu ai cum să nu te simți rupt de haosul care se întâmplă la doar 20 de metri distanță, în traficul nebun de pe Regina Elisabeta. Am răpit o oră din viața Clarei Durán, pentru că am vrut să înțeleg feminitatea descoperită și asumată în apele reci ale râurilor din România.

VICE: De ce ai ales afluenți ai Dunării pentru acest proiect?
Clara Dur**á**n: Când am ajuns prima dată în România, pe mine m-a surprins foarte mult ce puternică este țara ca natură. M-au impresionat munții, și în special Delta. Nu am văzut așa ceva în viața mea. Mi-au plăcut ramificațiile, cum se împarte în sute de fire de apă.

Așa am început o cercetare despre rădăcinile apei în România și am aflat că geto-dacii erau foarte legați de Dunăre, în special de Ialomița. Și am plecat de la ideea asta de ramificații. Așa lucrez și în practică, cu toată fuziunea de medii artistice care este oarecum o ramificație. Am vrut să extind Dunărea. Ideea e că noi suntem așa ca oameni, suntem într-o rețea care se organizează singură.

Citește și: Am întrebat fotografe din România cât de periculos e jobul ăsta ca femeie

Instalația ta este una de artă contemporană, dar nu se simte detașată și de nepătruns. Pare că te atinge direct sau, cel puțin, a avut un asemenea efect asupra mea, chiar dacă sunt o profană și nu sunt prea des impresionată de arta contemporană.

Asta e o preocupare pe care am avut-o mereu. Și mie mi se întâmplă uneori când merg la un spațiu expozițional. Există lipsa de conectare, de apropiere cu publicul. Recepția lor este cea care dă sens expoziției. Câteodată, arta contemporană mi se pare rece și contemplativă, cu un context greu de înțeles. În prezentul nostru, bombardarea de imagini și de informații pe care o avem, expozițile de artă trebuie să ofere o experiență. Încerc să mă gândesc la cât mai multe forme de a conecta cu vizitatorii. Unul dintre scopurile mele este ca lucrările să trezească ceva în fiecare, ceva cât de mic, nu contează.

De ce ai simțit nevoia să te exprimi prin atâtea medii și în mod simultan (fotografie, pictură, sunet, video, miros, un performance cu un bol cu apă)?
Sunt o persoană polivalentă, îmi place să fac foarte multe lucruri în același timp. În Madrid, la facultatea de Arte, am învățat câte recursuri am pentru a mă exprima. Fiecare profesor ne cerea un proiect complet separat de celelalte discipline. Mi se părea aberant, nu puteam să combin holistic tot ce făceam la facultate și să îmi găsesc și calea personală. Da' începând cu anul III și IV am fost mai încrezătoare, am predat același proiect la mai multe discipline, pentru că toate erau legate. De aici vine nevoia de a mă exprima prin mai multe medii, să se creeze un limbaj mai bogat. Plus că nu cred în fragmentarea disciplinelor, ci în unirea cunoștințelor.



De ce este important acel performance cu purificarea tibetană a apei și de la ce a pornit?
Niște lucruri au fost gândite spontan, iar altele s-au întâmplat între timp. Eu deja pornisem proiectul, atunci când am plecat în India. Acolo am văzut acest bol tibetan, în care apa se purifică prin vibrațiile mișcării circulare. Bolul tibetan este folosit să te introducă într-o stare de meditație și de eliberare

Deci purificare apei și ideea de explorare a feminității au o legătură puternică, pentru că femeile purifică la rândul lor...
Da. Matriarhatul, care nu este opusul Patriarhatului, percepe timpul în cicluri nu în formă liniară, se bazează pe eternitate în loc de istorie, pe ritual în loc de dogmă. Am o parte logică, dar întai mă las să fiu ghidată de intuiția mea. Toate elementele pe care le urmăresc sunt în expansiune, dar la sfârșit se conectează între ele și le așez în locurile lor.

**Ai pornit acest proiect de la fotografie, dar ai ales să pictezi peste printuri. De ce?**Pentru că lucrările îmi cer asta. Simt că fotografia nu este suficientă pentru ce vreau să comunic. Alături de mulți, m-am născut în fractura analogică-digitală și lucrez între aceste două abordări. Îmi place textura, partea fizică. În prezentul nostru mecanic, parte din valoare se pierde prin reproducere, așa cum analisează Walter Benjamin în Opera de Artă în Era Reproducerii Mecanice. De aceea fiecare fotografie din această serie este unică, cu o marcă pictorială care nu se poate duplica.

Mi-ai spus că fotografia nu este obiectivă...
Da. Și asta. Iar pictura scoate și mai tare în evidență faptul că fotografia este subiectivă. Oricum, nu se pot obține digital aceleași calități. Cu pictura este altceva. Simt nevoia să lucrez și cu mâinile mele.

Citește și: Lucrările lui Ion Bârlădeanu îți arată tot haosul tragicomic din România

Întreaga sală este vopsită în indigo, iar toate pânzele sunt în rame circulare, te simți că pătrunzi și tu sub apă, oarecum ca Ofelia. Ai creat asta intenționat?
Da. Exact asta este una dintre idei. Să te simți ca într-o bulă. De asta și am pus mocheta indigo, pentru a te simți ca într-o capsulă. Spațiul a fost transformat să fie prietenos, să te invite să rămâi, să răpești zece minute și să te retragi din haosul în care trăim cu toții.

Tipele pe care le-ai fotografiat în cele șase râuri fac parte acum dintr-o rețea, adică sunt conectate de experiența lor comună?
Da. Până la urmă suntem toate legate între noi în foarte multe feluri, de exemplu când analizez poemele, văd că sunt sentimente și teme comune, chiar dacă experiențele au fost foarte diferite. În plus, feminitatea și puterea lor se conectează cu cea a apei. Se poate simți că acum este cel mai înfloritor moment al femeilor, deși avem o istorie mult mai mare despre cum ne-a recuperat spațiul.

De ce ai introdus și cuvinte într-o instalație care atinge deja multe simțuri, prin acele poezii în spaniolă?
Poeziile sunt în spaniolă, dar le vom prezenta și traduse în română joi la conferință și într-un caiet al expoziției. Ca și la pictură, lucrările mi-au cerut să scriu și poezie. Am început ca artistă cu fotografia, din momentul în care am developat prima rolă. Poeziile pornesc de la experiențele lor și de la experiența mea, explică ce am simțit acolo, cum era mediul înconjurător, cum era soarele, apa, temperatura. Chestii care țin de senzațiile corporale, dar și de cele mintale. Pentru că ele erau cumva într-o stare de meditație.

Ce alte proiecte mai ai în lucru, mai trebuie să explorezi apa?
Da. Apa oferă infinite posibilități. Trebuie explorată în continuu. Vreau să explorez corpuri ale apei: lacuri, cascade, mări, oceane, ghețari. Și să analizez ce simbologie are fiecare.

Expoziția Hacia El Mar rămâne deschisă la Institul Cervantes, unde Clara Durán va vorbi pe 19 octombrie despre această expoziție cu Anca Maria Pănoiu.