Publicitate
Chestii

Cum arătau protestele românilor din comunism, când erai bătut după ce criticai guvernul

Dacă vrei să înțelegi ce a însemnat comunismul trebuie să mergi să vezi documentarul lui Liviu Tofan, 15 noiembrie 1987 – doi ani prea devreme.

de Teo Dumitru
15 Noiembrie 2017, 10:44am

Fotografie via contul de Facebook al Braşov 1987. Doi ani prea devreme.

Dacă te-ai născut – sau ai crescut – după decembrie 1989, îţi este probabil destul de greu să-ți imaginezi cum a fost pentru generațiile care au trăit în comunism, oricâte povești ai fi auzit despre asta de la părinții și bunicii tăi. Orașe cufundate în frig și în întuneric, pentru că se făcea economie, doar două – trei ore de televiziune pe zi, în care mai mult îl vedeai pe Ceaușescu, magazine goale, cozi uriașe și, mai ales, frica.

Frica de a spune, în public, că treaba nu merge, frica de a arăta ceea ce gândești, teama că Securitatea este tot timpul cu ochii pe tine, chiar și frica de a gândi. Puteai fi umflat de Miliţie de pe stradă şi apoi să primeşti o bătaie bună doar pentru că purtai pleată sau barbă sau pentru că te turna vreun binevoitor că ai spus un banc cu dictatorul sau cu nevastă-sa, Elena. Un banc. Probabil că ai auzit și tu povești despre cum e viața în Coreea de Nord.

Exact aia se întâmpla aici, mai puțin execuțiile. Nu mai era nevoie. Comuniștii masacraseră deja o întreagă generație la canal și în închisori. Sau îi vânaseră prin munți pe cei care au ales să lupte cu arma în mână împotriva comuniștilor.

Citește și: Tineri români născuți după '90 mi-au spus cum au ajuns să fie comuniști

Cu doi ani înainte de Revoluţie, Regimul nu dădea niciun semn că ar putea fi dărâmat şi, deşi cuţitul le ajunsese multora la os, nimeni nu se gândea, atunci, că în România ar putea avea loc o revoltă în masă anti-ceauşistă.

Dar pe 15 noiembrie 1987, mii de muncitori de la fabrica de autocamioane „Steagul Roşu” din Braşov, o platformă industrială cât un oraş – avea 50 de mii de angajaţi şi se întindea pe zeci de hectare - au ieşit în stradă şi cu un curaj nebunesc nu au cerut doar mâncare şi căldură ci şi căderea dictaturii. Au fost doar câteva ore de libertate, pentru că Securitatea a înnăbuşit revolta, iar până seara, sute de oameni au fost arestaţi, băgaţi în beciurile Miliţiei, bătuţi crunt, torturaţi psihic, umiliţi şi apoi deportaţi.

Despre toate astea poţi afla mai multe din documentarul lui Liviu Tofan, 15 noiembrie 1987 – doi ani prea devreme.

După ce l-am văzut, a fost un pic penibil să îmi amintesc cât de importantă m-am simţit că am participat la protestele care l-au dat jos pe Ponta sau la cele împotriva Ordonanţei 13, când le-am încurcat un pic jocurile lui Dragnea şi găştii lui.

Autorul filmului, Liviu Tofan, este unul dintre tipii care au avut curajul să se opună regimului.

Tofan a plecat din țară când era puștan și a ajuns jurnalist la Europa Liberă, care în perioada aia avea sediul la München. Probabil că ție postul ăsta nu îți spune nimic, însă în timpul comunismului era unul din puținele canale media, dacă nu singurul, la care se făcea opoziție.

Citește și: Ce am învățat despre viață de la oamenii care au plâns la mormântul lui Ceaușescu

Dacă se afla că asculți Europa Liberă, puteai ajunge în beciul Miliției. Dacă trimiteai o scrisoare în care cereai o dedicație la legendara emisiune de rock, Metronom, a lui Cornel Chiriac, erai luat în vizorul Securității. Dacă lucrai la Europa Liberă, riscai să fii asasinat de Securitate.

Tofan a scris și a transmis știri despre revolta de la Brașov din 1987. 30 de ani mai târziu a făcut documentarul – și ca jurnalist nu ai cum să nu invidiezi și să respecți ceea ce a realizat. Zeci de ore de filmări, interviuri cu eroii și ticăloșii acelor zile, totul distilat în 90 de minute care îți arată atmosfera acelei epoci, în care oamenii ajunseseră la disperare.

Sala mare de proiecţie, de peste 300 de locuri, a Muzeului Ţăranului Român este arhiplină. Îmi fac loc, cu greu, pe unul dintre culoarele laterale şi mai prind puţin din finalul discursului care prezintă documentarul lui Liviu Tofan.

Sunt braşoveancă stabilită la Bucureşti şi urmează să văd 15 noiembrie 1987 – doi ani prea devreme, filmul unor evenimente despre care ştiu vag câte ceva şi pe ai căror câţiva dintre eroi i-am cunoscut, după revoluţie, ca tânăr jurnalist.

Până să se stingă lumina, apuc să văd că în sală e plin de tineri şi nu îmi vine să cred că un eveniment despre care credeam că nu se ştie mare lucru stârneşte atâta interes. Documentarul de 90 de minute începe cu nişte voxuri făcute pe străzile Bucureştiului şi ale Braşovului, în care tineri şi bătrâni sunt întrebaţi dacă ştiu ce s-a întâmplat pe 15 noiembrie 1987. Cu câteva excepţii, toţi răspund sec: „Nu”.

Citește și: Istoria românilor în meme-uri ar putea fi manualul alternativ care să-i facă pe copii să învețe

Cei care îşi amintesc câte ceva spun că a fost o revoltă a muncitorilor de la fosta uzină de autocamioane „Steagul Roşu” din Braşov. Planul se mută apoi pe ceea ce s-a întâmplat acum 30 de ani şi pe mărturiile muncitorilor care au declanşat revolta.

Aşa cum ţi-am spus, cenuşiul foametei şi al frigului din case acoperise România. În afara nomenclaturii care se îmbuiba, oamenii simpli nu găseau nimic de cumpărat în magazine, în afară de borcane cu sfeclă murată şi creveţi vietnamezi.

Se călcau în picioare la propriu la cozi când se „dădea” câte ceva, gen salam de soia, ouă sau portocale. În apartamente caloriferele erau reci, deşi era noiembrie, iar seara se mai lua şi curentul, pentru că regimul hotărâse să facă economie şi să plătească toată datoria externă a României.

Pe fondul ăsta, muncitorii de la Steagul, care vin la schimbul 3 în noaptea de 14 spre 15 noiembrie, au un şoc când îşi văd fluturaşii de salariu. Toţi aveau mai puţin cu o mie de lei, iar unul dintre ei avea de încasat, după tăiere, o monedă de 1 leu! Murmurul de nemulţumire cuprinde mai multe secţii, iar până dimineaţă, când au început să vină şi colegii de la schimbul 1, o mare parte dintre muncitori este deja în grevă.

Conducerea fabricii a încercat, fără succes, să-i facă să reia munca. Miliţia şi Securitatea au intrat în alertă când s-a aflat că oamenii ies pe poarta uzinei şi se îndreaptă, în marş, spre sediul Judeţenei de Partid (un fel de Consiliu Judeţean de acum).

De o parte şi de alta a bulevardului „Calea Bucureşti”, pe care muncitorii în salopete mărşăluiesc şi scandează, sunt blocuri de la ale căror ferestre braşovenii se uită speriaţi de după perdele.

„Veniţi cu noi, şi vouă vă e foame!”, strigă protestatarii care de acum ştiau că nu mai au nimic de pierdut. Mulţimea furioasă ajunge la sediul judeţean al conducerii partidului, o parte dintre muncitori intră şi devastează birourile, golesc frigiderele pline cu salam de Sibiu, roţi de caşcaval şi portocale şi le aruncă toate aceste „bunătăţi” pe geamuri celor care au rămas afară. De la etaj zboară tabloul lui Ceauşescu pe care oamenii îl calcă în picioare.

În tot acest timp, Securitatea filmează şi fotografiază, discret, tot, dar nu intervine. Sunt aduse câteva echipe de pompieri şi militari, dar colonelul de securitate care apare în film povesteşte cum s-a gândit să nu le dea muniţie soldaţilor, aşa că aceştia au asupra lor doar arme descărcate.

Citește și: Fotografii cu ruinele canalului Dunăre - București la care visa Ceaușescu

Autorităţile sunt şocate şi nu ştiu cum să reacţioneze.

Se strigă, se scandează, ba unul dintre boşii de la Judeţeană, care încearcă să îi trimită acasă pe oameni, îşi ia un pumn în falcă. Momentul de libertate nu durează foarte mult. Apar forțele de Securitate. Încep arestările. Mulțimea este dispersată.

Până seara, femei şi bărbaţi care au participat la revoltă, mulţi cu vârste puţin peste 20 de ani, sunt săltaţi de acasă, unii chiar din faţa copiilor de 2-3 ani care rămân în urmă şocaţi şi plângând. Sunt duşi în arestul Miliţiei, unde securişti aduşi special din alte judeţe îi preiau. Urmează zile întregi de bătăi crunte, de torturi psihice, de umilinţe şi interogatorii.



Femeile sunt făcute curve, jignite în toate felurile şi acuzate că şi-au lăsat de izbelişte familiile. Bărbaţii primesc lovituri profesioniste la rinichi, iar unul dintre ei este injectat cu o substanţă în testicol chiar de căpitanul de Miliţie, Alexandru Ionaş, care în documentar încearcă să pară băiatul de treabă care, pe undeva, fraterniza cu muncitorii.

Regimul voia să afle cine a pus la cale revolta, cine se afla în spate. Autorităţile vremii nu puteau concepe că oamenii au protestat spontan şi că ajunseseră la limita răbdării. Se zvonea că arestaţii vor fi condamnaţi la moarte, iar familiile nu ştiau nimic de ei. În final, după un proces simulacru, „capii revoltei” sunt condamnaţi la închisoare sau la muncă silnică şi sunt deportaţi din Braşov, ca nu cumva să mai încerce să mai dea lovituri sub centură Regimului.

O fază mişto din documentar este că toţi povestesc că în oraşele pe unde au ajuns după deportare, deşi în România revolta lor fusese trecută sub tăcere de presa care era complet cenzurată (doar Europa Liberă şi alte publicaţii occidentale au relatat, pe larg, despre eveniment), oamenii ştiau cine sunt şi dacă stăteau la vreo coadă, spuneau în şoaptă „Sunt cei de la Braşov!” şi erau lăsaţi să treacă în faţă.

Citește și: Nuduri românești de pe vremea lui Ceaușescu

Doi ani mai târziu, venea Revoluţia din Decembrie 1989.

Proiecţia de la Muzeul Ţăranului se încheie cu ropote de aplauze. Liviu Tofan a reuşit să facă un documentar excepţional cu puţinele mijloace pe care le-a avut la dispoziţie, pentru că nu a avut acces la nicio imagine de la revoltă, ci doar la mărturiile celor implicaţi.

Directorul Institutului pentru Studierea Crimelor Comunismului, istoricul Marius Oprea, spune că arhiva „15 Noiembrie 1987” abia acum începe să fie desecretizată, după ce în septembrie a murit ultimul şef al Securităţii comuniste, generalul Iulian Vlad. În timp ce sala este în picioare, în faţă apar, în şir, eroii din documentar. Se aplaudă continuu peste 10 minute şi nimeni nu pare că vrea să se oprească.

30 de ani prea târziu, eroii de la Braşov primesc recunoaşterea societăţii româneşti care se bucură, astăzi, de libertate, şi datorită lor. Sunt emoţionaţi, pentru că sunt oameni simpli, despre ei nu se vorbeşte în manualele de istorie, iar după Revoluţie au continuat să muncească şi să-şi crească copiii în acelaşi spirit al demnităţii.

„Când fiul meu a venit la mine astă iarnă şi mi-a spus că sunt proteste, i-am zis: Mergi, tată, acum e rândul vostru! Eu am obosit!”, îmi spune, la discuţiile de după proiecţie, unul dintre cei care în urmă cu 30 de ani, deşi nu şi-a propus, a scris istorie.