Publicitate
inchisoare

Portretul unui deținut care nu regretă că a ucis

Nu doresc asta nimănui, dar sunt unii oameni despre care-ți poți da seama că se vor întoarce în închisoare mereu.

de Aaron Ernst; ilustrat de Nicole Xu; translated by Irina Gache
29 August 2018, 4:00am

Ilustrație de Nicole Xu 

Acest articol a fost publicat în colaborare cu Marshall Project. Abonează-te la newletter-ul lor aici.

Într-o seară de iulie, purtam o discuție la telefon cu iubita mea Taemi, care mai mult ca sigur urma să se termine al fel ca-ntodeauna: cu mine urându-mă și întrebându-mă de ce am sunat-o. Cam asta părea să fie rutina noastră. Totuși, stăteam la telefon în fiecare noapte și-mi petreceam câte 45 de minute în timp ce primeam o doză continuă de injurii de la cineva care se presupune că mă iubește – despre tot ce am făcut greșit, toată rușinea pe care ar trebui să o simt și așa mai departe.

Asta părea să fie norma pentru mai mulți dintre colegii mei de celulă. Lacomi de pedeapsă și prizonieri ai propriilor greșeli, nu ne puteam opri din a telefona acasă. Marea majoritate dintre noi eram prinși în relații abuzive de ani de zile.

Nimic nu părea atipic în acea noapte. Nu era lună plină și nici vineri 13 și, ca de obicei, era cald. La Minnesota’s St Cloud Correctional Facility nu există aer condiționat, așa că în celulele noastre cu aerisire, ne dezbrăcăm în chiloți încercând să gândim lucruri răcoroase. (Din fericire celula mea era la parter).

Taemi și cu mine abia începusem să vorbim când un alt deținut a intrat în cameră cu o bucată de hârtie lipită de piept. L-am văzut doar cu coada ochiului, așa că nu știu ce scria și nu l-am băgat în seamă.

Până la urmă, ai nevoie de multă concentrare ca să menții o discuție telefonică în aripa B-House, unde stăteam eu. Adesea tipul care vorbea la telefon lângă tine se ruga de cine era la celălalt capăt al liniei să-i pună niște bani pentru supă la plic și cafea. Mai era de asemenea și câte un pârnăiaș care plângea, promițând că se va schimba, cerând încă o șansă printre sughițuri. Între timp cel puțin un idiot agresiv urla la câte o femeie nesigură pe ea, spunându-i numai de dulce.

Cele mai mari distrageri au venit de la cei care stăteau la coadă. Nu arătau niciun pic de respect pentru oamenii care erau deja la telefon; urlau unii la alții, făceau glume proaste și se certau pe mărunțișuri, cum ar fi care celebritate e mai bogată. În închisoare, oamenii se fac că știu absolut totul despre orice și nu se vor da în lături să-i convingă pe alții de asta.

Am observat cum unii prizonieri făceau semne către tipul cu bucata de hârtie pe piept, într-un fel de stare animată. Dar Taemi era deja în formă și-mi spunea ce persoană oribilă eram pentru a suta oară, așa că atenția mea se ducea la comentariul ei flatant.

Câteva minute mai târziu, tipul a trecut din nou. De data asta, stătea cu spatele la mine și cu fața la un tip de la coadă, deci tot nu puteam să văd ce scria pe pieptul lui.

Am mai vorbit puțin în timp ce încercam să-mi dau seama ce dracului se întâmplă.

B-House este o unitate educațională, unde sunt aduși o mare parte dintre prizonieri din programul GED al închisorii. Asta includea oameni cu dezabilități de învățare, tineri, încă puști, cu probleme comportamentale sau care nici nu terminaseră liceul. Asta crea o dinamică socială chiar interesantă. Câteodată atmosfera era mai apropiată de un sanatoriu pentru tineri plini de arfe decât de o închisoare.

Tipul cu bucata de hârtie era un prim exemplu. Mereu se lăuda că a făcut parte dintr-o bandă și se dădea marea cu acțiunile lui, cu „codul pârnaiașului” și mentalitatea de stradă. Fiecare cuvânt pe care îl scotea pe gură era despre cum a bătut pe cineva sau despre o modalitate nouă și mai bună de a vinde droguri.

Nu doresc asta nimănui, dar sunt unii oameni despre care-ți poți da seama că se vor întoarce în închisoare mereu. Asta este impresia pe care mi-a lăsat-o acel tânăr.



A mai înaintat la coada de la telefoane și de data asta, și-a aruncat mâinile în aer ca Muhammad Ali după ce l-a lăsat lată pe Frazier, și și-a făcut loc precum o majoretă gangster care ține ritmul.

Asta i-a făcut pe ceilalți să râdă și mai tare de el. Unii au râs și chicotit; alții au început să se agite și să facă fețe de „Cum-a-putut-să-facă-una-ca-asta”. Vreo doi tipi au părut dezgustați, dar doar ei. Unii de la capătul liniei erau furioși, gesticulând cu degetele ceva ce cred că erau semne de la vreo bandă.

Spectacolul ăsta m-a făcut și mai curios să văd ce era cu tipul ăsta.

Când a trecut iar pe lângă mine, m-am întors la timp să văd ce scria pe hârtie. Pe tricou avea o pagină întreagă cu poza unui bărbat împușcat în față, zăcând mort pe stradă.

Asta nu era vreo interpretare de la Hollywood, era o imagine cât se poate de sângeroasă. Bărbatul fotografiat fusese împușcat în față și piept și zăcea într-un șanț în spatele unei mașini parcate. Capul îi era într-o baltă de sânge, iar piciorul stătea îndoit. Ochii îi avea deschiși; părea că se holbează la ceva din afara cadrului.

Arăta ca un copil de liceu și nu cred că avea mai mult de 19 ani.

Se pare că fotografia asta era proba pe care a folosit-o acuzarea în procesul acestui pârnăiaș. Tânărul din poză era victima sa. Acum uite-l aici, cum se mândrește cu ce a făcut, plimbându-se cu fotografia lipită de piept ca o medalie de onoare.

Scena de la coada telefonică era suprarealistă. Unii colegi chiar l-au încurajat. Erau și bărbați mai vârstă care-i încurajau comportamentul. Tipi mai tineri, dependenți de viața de stradă, se uitau la el cu admirație. Puteai să vezi cum îl idolatrizau instant.

Era scârbos de urmărit – să realizez că în rușinea pe care o auzeam mereu de la tipii din jurul meu se afla atât de multă mândrie violentă.

Am văzut câteva lucruri deranjante cât timp am stat la zdup – hărțuiri, violuri, escrocherii și consum de droguri. Dar ceva legat de faza asta m-a lovit în moalele capului. Era genul ăla de moment căruia îi ești martor, dar creierul tău îl refuză; nu-ți poți crede ochilor.

Așa era, nu știu exact de ce. Poate neputința își spunea cuvântul. Poate era vorba despre mândrie și recunoașterea ei de către mine.

Sufletu-mi era alături nu doar de victimă, dar și de acest tânăr atât de pierdut încât nu mai putea vreodată să se elibereze din strânsoarea hăului în care a picat. Am simțit durerea mamei a cărui fiu și-a pierdut viața în noaptea când poliția a făcut acea fotografie, dar și față de cea care și-a pierdut copilul în fața sistemului pentru următorii 28 de ani.

Eram mut de uimire, cu telefonul gata să-mi cadă de la ureche când vocea lui Taemi mi-a recaptat atenția. Am întrerupt-o pe la mijlocul propoziției și i-am descris emoționat ce vedeam.

Am șocat-o de a tăcut mâlc și am împietrit amândoi, pierduți în gânduri, fără să mai scoatem vreun cuvânt.

Cred că realitatea locului în care mă aflam ne-a trezit pe amândoi. Mi-am cerut scuze că am întrerupt-o și am rugat-o să reia ce voia să zică.

„Nimic”, a răspuns ea pe o voce suavă. „Te iubesc, iubitule!”

Aaron Ernst, în vârstă de 42 de ani, este închis la Minnesota Correctional Facility în Faribault, Minnesota, unde este condamnat la șase până la zece ani pentru droguri.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.