Sunt prietenă cu un criminal condamnat la moarte, de peste 13 ani

În data de 3 noiembrie, 2000, o tânără de 22 de ani pe nume Amy Kitchen a ieșit la cină în restaurantul El Rancho din Dallas, Texas, împreună cu tatăl ei, Jerry, și logodnicul ei, James Mosqueda.

De multe ori, încerc să-mi imaginez cum a arătat cina respectivă: Poate că Amy i-a povestit tatălui ei despre cursurile de asistentă pe care le urma și despre planurile de a merge cu mama ei la shopping adoua zi. Tatăl ei i-a dat bani de cheltuială; avusese dintotdeauna o slăbiciune pentru fetița lui. James, 27 de ani, stătea relaxat și sorbea din bere. A venit chelnerița.

Ar fi fost o seară ca oricare asta, doar că a fost ultima seară a celor doi îndrăgostiți.

Mai târziu în aceeași seară, vărul lui James, Ivan Cantu, motivat de datoria rudei lui și de propria lăcomie și invidie, i-a ucis pe Amy și pe James. Apoi a fost condamnat la moarte, iar eu îi sunt prietenă loială de 13 ani.

N-am vrut niciodată să fiu într-o astfel de situație, să fiu prietenă cu o persoană care urmează să fie executată. Am o viață banală în Washington DC – sunt mamă, fac pachețelul copilului, iau autobuzul la muncă, merg la întâlniri, îi citesc copilului meu povești înainte de culcare și, de obicei, adorm înainte de ora zece.

Dar în 2004, catolicii progresiști m-au încurajat să vorbesc cu o persoană condamnată la moarte. Așa că i-am scris o scrisoare de solidaritate unui deținut cu probleme mintale, Johnny Paul Penry, în cadrul unei campanii care avea scopul de a-i anula condamnarea la moarte pentru un viol și o crimă din 1979.
Johnny mi-a scris înapoi, la fel și Ivan. Locuiau în aceeași celulă. Ivan îl ajuta pe Johnny să scrie scrisori, dar și el își căuta prieteni în afara închisorii.

I-am răspuns lui Ivan mai mult din milă. N-aș fi crezut că o să ajung unde sunt acum.

În prezent, am lângă pat o cutie imensă cu scrisorile și vederile lui, care ne descriu istoria vieții: eu îi descriam călătoriile mele de afaceri, el îmi povestea cum încearcă să convingă jurnaliștii și avocații să-i asculte cazul. Eu i-am zis cum s-a născut fiul meu. El mi-a zis cât de greu îi e să trăiască singur 23 de ore pe zi.

Ivan are 44 de ani. Eu am 42. Ne scriem o dată sau de două ori pe lună și nu există scrisoare în care să nu mă încurajeze în vreun fel sau altul și să nu mă întrebe ce fac soțul și fiul meu. Contez pe scrisorile lui așa cum și el conteazăpe ale mele. Mi-a zis că are lipită pe peretele celulei o fotografie cu familia mea, pe care i-am trimis-o acum niște ani.

Ivan a pledat nevinovat și continuă să susțină că e nevinovat. I-am crezut mereu povestea, pentru că n-am avut niciun motiv să n-o cred. Nu mă costa nimic și știam că pe el l-ar costa totul dacă ar fi într-adevăr nevinovat și n-ar avea cine să-l asculte. Nu l-am întrebat prea multe despre crime, n-am vrut să intru în acea parte întunecată.

Asta până de curând. Acum că i se apropie execuția – a pierdut apelul în iunie și probabil va fi executat în maxim un an – Ivan nu mai are nimic de pierdut.

Anul trecut, am rugat-o pe soția lui, Tammy, să-mi trimită totul: transcrierea procesului, fotografiile de la locul crimei, documentele legale, varianta poveștii spusă de Ivan.

Știam că asta o să însemne că va trebui să înțeleg ambele părți, să pun întrebări grele și să intru într-o zonă din viața lui Ivan de care mă ferisem. Stăteam în sufragerie, mă uitam la fața veselă a fiului meu care se uita la desene animate și mă gândeam: Copilul meu nu știe nimic despre brutalitatea lumii, de ce invit povestea asta îngrozitoare la mine în casă? De ce îmi complic viața?

Dar după ce au sosit materialele, le-am devorat în autobuz în drum spre muncă și seara târziu, după ce îmi culcam copilul.

Sunt copleșită de dovezile împotriva lui Ivan. Deși nu există dovezi fizice că el ar fi fost la locul crimei – nu există amprente, urme de pantofi sau urme de ADN – crima și-a lăsat urmele pe el. În coșul de gunoi al lui Ivan s-au găsit blugi și șosete pătate cu sângele victimelor; Corvette-ul lui James a fost găsit parcat în fața apartamentului lui Ivan a doua zi după crimă.

Dar persoana care a apărut la proces nu se potrivește cu cea pe care o știu: un bărbat prietenos și inteligent care decupează caricaturi din New Yorker și le lipește în scrisorile scrise la mașina de scris.
Filosoful și teologul Paul Tillich a scris că „îndoiala nu e opusul credinței, ci face parte din credință." Poate că faptul că am început să mă îndoiesc de povestea lui Ivan face parte din încrederea pe care o am în el.

În luna august, l-am vizitat pe Ivan și l-am întrebat dacă a comis crima. Mi-a răspuns imediat, solemn: „Doamne ferește, nu. Dar știu că simți nevoia să întrebi asta și înțeleg."

Citește și: Închisoarea reală din Shawshank Redemption

Mi-a vorbit repede în orele pe care le-am petrecut împreună, cu anxietate și disperare în gesturi. A vorbit deschis despre crimă, despre cine ar fi putut fi autorul și de ce crede că e nevoie de mai multe investigații. Și, pentru că suntem prieteni, am vorbit și despre muzică, emisiuni, cărți, orice îi putea lua gândul de la plictiseala din viața lui.

Am plecat zguduită din închisoare în ziua aceea. Nu cred în pedeapsa cu moartea și, chiar dacă ar fi vinovat, nu cred că ar trebui să moară. Sunt copleșită de responsabilitatea de a-I salva viața lui Ivan și, în același timp, sunt conștientă că n-o să pot face mare lucru.

Mai mult, încă nu sunt sigură care e adevărul.

Dani Clark e scriitoare și editoarela o organizație internațională de dezvoltare din Washington, DC.