Fotografii din cea mai renumită închisoare din Brazilia

Există un triptic important care înglobează cariera fotografului și cineastului brazilian João Wainer's career: filmul Pixo (2009), apariția postului TV Folha în 2011 și fotografiile pe care le-a făcut în penitenciarul din São Paulo, cunoscut în popor sub numele de Carandiru, care-a fost odinioară cea mai mare închisoare din America Latină.

La scurt timp după ce Wainer a intrat în Carandiru pentru prima oară în 1998, a fost dus în zona Amarelão (adică „galbenă"), unde erau ținuți pușcăriașii care primiseră amenințări cu moartea și cărora le era prea frică să mai iasă. Mediul era sufocant și nesănătos. „Îmi aduc aminte că mi se aburiseră și obiectivele, din cauza căldurii de-acolo", zice el.

În Brazilia, Carandiru e cunoscut probabil în primul rând ca locul masacrului de pe 2 octombrie 1992, în care-a izbucnit o bătaie uriașă, care s-a sfârșit cu moartea a 111 deținuți; demolarea penitenciarului pe 8 decembrie 2002 a fost, la rândul ei, un alt eveniment important. Dar memoria lui Wainer e populată de alte amintiri, cum ar fi o paradă a modei în care deținuții trans au urcat pe podium și-au fost aclamați la scenă deschisă. Sau ziua care s-a încheiat cu amenințări din partea deținuților c-o să înceapă o revoltă. „N-am simțit niciodată niciun fel de frică înăuntru", susține acesta.

VICE a stat de vorbă cu Wainer despre timpul pe care l-a petrecut la Carandiru.

VICE: Îți aduci aminte exact când ai intrat pentru prima oară în Carandiru? Când se-ntâmpla asta?
João Wainer: Da, țin minte. M-am dus acolo în 1998 pentru Folha de S. Paulo, [un cotidian brazilian]. Am intrat cu un reporter și ne-am dus să vedem zona Amarelão. Habar n-aveam c-o să petrec atât de mult timp acolo.

Cu ce impresii ai rămas după acea primă zi?
Era foarte înfricoșător, mai ales din cauză că-n fix prima zi ne-am dus în una dintre cele mai înfricoșătoare părți ale închisorii. Îmi aduc aminte că niște angajați s-au hotărât să ne facă o farsă. Am ajuns acolo și mirosea oribil. Îmi aduc aminte că mi se aburiseră și obiectivele, din cauza căldurii de-acolo. Iar deținuții nu vedeau niciodată lumina soarelui, nu ieșeau niciodată. Așa că un angajat a deschis ușa și-a zis: „Ei, băieții, dacă vrea vreunul dintre voi să intre, intrați. E totu-n regulă." Evident, nu s-a mișcat nimeni. El doar a râs.

Tot în zona Amarelão stăteau și tipii care se bătuseră nasol. Oamenii care se simțeau amenințați la modul serios cereau să fie trimiși acolo. Dacă nu mă-nșel, era la etajul 4 al Pavilionului 5 – Pavilionul 5 era ăla sigur. Erau și deținuți trans acolo. Dar nimeni de la etajul 4 nu vedea lumina soarelui.

Când ai făcut pozele de la Carandiru?
Am fost acolo din 1998 până-n 2002 – când au demolat-o. Imediat după prima dată când m-am dus acolo, am cunoscut-o pe [actrița] Sophia Bisilliat și am făcut echipă cu [jurnalistul] André Caramante și [fotografa] Maureen Bisilliat. Am început să lucrăm mai metodic. Ne duceam acolo de două-trei ori pe săptămână.

Fix asta urma să te-ntreb. În acele prime vizite ți-a venit ideea pentru cartea ta din 2002, Aqui Dentro [„Aici înăuntru] ?
La început n-a fost așa. Sophia lucra acolo la un proiect numit „Talente închise", în cadrul căreia, în general, ținea cursuri de arte cu deținuții. Din proiectul ăla s-a născut 509-E [o trupă de rap] – și s-au întâmplat și multe alte chestii mișto. I s-a pus eticheta. Eram doar eu și Sophia. Apoi, după doi ani, ni s-au alăturat și André și Maureen, iar ei deja se concentrau pe carte.

Am citit că vă plimbați prin închisoare fără să fiți supravegheați.
Eu începeam lucrul la Folha la 4 dimineața, pe vremea aia. Mă duceam la Carandiru pe la 8 dimineața și plecam la 3 după-amiaza. Mâncam repede ceva între timp și stăteam la muncă până la miezul nopții. Făceam asta cam de trei ori pe săptămână. Sophia era foarte respectată acolo, ceea ce ne-a deschis și multe uși. Am reușit să obținem acreditări care ne permiteau să intrăm pur și simplu. N-aveam nevoie de supraveghere sau de alte chestii de genul ăsta. O vreme am avut multă libertate înăuntru.

Ce tip de relație avei tu cu deținuții? Au fost vreodată ostili?
Nu. Relațiile mele cu ei au fost întotdeauna bune. Mă duceam acolo cu Sophia, care era cunoscută drept o persoană care lucra la un proiect care ajuta pe toată lumea din închisoare. Deci faptul că mă duceam cu ea, i-a făcut să mă vadă din altă perspectivă. Lucrase mulți ani în închisori. Și cred că cheia supraviețurii în toate astea – ca să trăiești, să poți să vorbești și să ai o relație bună cu deținuții – a fost faptul că nu-i judecam. Am renunțat complet la a-i judeca. Nu suntem nici polițiști, nici avocați, nici procurori, nimic de genul ăsta. Eu nu eram acolo ca să-i judec, ci ca să încerc să înțeleg locul ăla, suferința oamenilor, și să văd ce se-ntâmplă. Când încerci pe bune să scapi de toate prejudecățile, totul devine mai simplu. Dacă te-ai fi tot gândit la ce-a făcut fiecare om ca să ajungă acolo, n-aveai cum să porți nici măcar o conversație decentă.

Ai fi futut meciul dacă făceai asta.
Da, l-ai fi futut. Am încercat să nu judec pe nimeni toată viața mea. Dacă mi-aș fi dorit să judec oamenii, mă făceam judecător sau căcaturi de genul.

A existat vreo zi nasoală în mod special, când ți-a fost frică?
Frate, odată eram înăuntru și-am văzut începutul unei revolte. Dăduseră o petrecere și voiau să împartă coșuri cu mâncare, dar nu le-a dat voie conducerea. Apoi, deținuții au început să se revolte. A ieșit toată lumea în curte, avea loc o întâlnire cu toți șefii. Ne-au cerut să rămânem înăuntru și ne-am așteptat să se întoarcă toată închisoarea cu fundu-n sus. Aproape că s-a și întâmplat. Dar la sfârșitu zilei s-au hotărât să nu mai facă nimic.

Dacă s-ar fi întâmplat ceva, crezi că pe voi v-ar fi apărat sau nu?
Am fi fost apărați complet, din cauză că tot ce făceam aranjam dinainte cu deținuții și cu conducerea. Deci n-am simțit niciodată niciun fel de frică înăuntru. Niciodată.

La ce te referi când spui „conducerea"?
Personalul. Aveam o înțelegere cu personalul și cu șefii închisorii. M-am simțit foarte în siguranță înăuntru. Totul era clar și pe față. Fără glume. Doar vorbe pe bune. Am învățat multe de-acolo. N-am mai povestit niciodată chestia asta, dar una dintre cele mai mari lecții pe care le-am învățat vreodată e de-acolo, cu Valdemar. El era angajat al închisorii și s-a apropiat destul de mult de noi, când am lucrat cu persoanele trans. Am organizat și o defilare de modă acolo, ceea ce-a fost incredibil. Apoi am aflat că exista acolo o persoană trans care se operase, chestie care-a devenit cel mai mare secret.

Stai, nu, pe bune?
Se operase în Maroc și nu-și schimbase niciodată actele de pe vremea când se identifica drept bărbat. Așa că a fost arestată cu actele vechi și dusă la o închisoare de bărbați și n-a verificat-o nimeni, niciodată, ca să vadă dacă se operase. M-am speriat când am aflat toată povestea și m-am hotărât să o documentez. Am început să-i iau interviuri și să stau de vorbă cu ea pur și simplu. Apoi Valdemar s-a supărat rău de tot pe mine. M-a întrebat: „Păi ce-am vorbit noi? Mi-ai zis și mie c-o să lucrezi la povestea asta sa nu?" I-am zis că vorbisem că n-o să scriu despre asta. Apoi m-a întrebat de ce m-am apucat să lucrez la subiect înainte să vin la el. M-a certat o grămadă și mi-a explicat că în închisoare nu există să faci o-nțelegere cu cineva și-apoi să faci altceva. Trebuie să faci cum ai zis. Dacă chiar voiam să documentez povestea ei trebuia mai întâi să fi vorbit cu el, în loc să mă port cum mă purtasem.

M-am hotărât să renunț cu totul la idee. Aș fi putut s-o fac, dar dup-aia nu m-aș mai fi putut întoarce niciodată acolo. Și mai era și fix la început. M-am hotărât să renunț la asta, din cauza relației mele cu Valdemar, care-a dus la apariția unei cărți întregi – fără acea singură poveste. Am învățat o lecție destul de nasoală. Și e pe viață. [Jurnalistul brazilian] Caco Barcellos mi-a zis odată: „Dacă am de gând să documentez un subiect care-o să-i fută cuiva viața, mă duc la omul respectiv și-i zic: «O să-ți fută viața.» Chiar dacă faci cum ai stabilit, persoana aia o să te respecte pe veci, pentru că ai fost sincer." Văd mulți jurnaliști care inventează căcaturi, care zic c-o să facă într-un fel și-ajung să facă cu totul altceva. Am învățat multe pe tema asta.

Ce gen de relație ai avut cu șefii [bandei de teroriști din închisoare „Primeiro Comando da Capital" sau „Primul comandament al capitalei"] „PCC"?
Sincer, când am început noi lucrul acolo, PCC-ul n-avea așa de multă putere. După o vreme, au venit și-a trebuit să luăm negocierile de la capăt. Pentru că fuseserăm acolo dinaintea lor, auziseră de noi și știau că nu suntem răi, dar a fost destul de frustrant să încercăm să ne-nțelegem cu ei. N-am putut să lucrăm câteva luni, până le-am obținut girul. Dar dup-aia situația s-a relaxat și mai tare decât înainte.

A existat o situație interesantă. Deja le obținusem girul și într-o zi am făcut toate fotografiile din întreaga incintă a Pavilionului 8 – [dar] apoi unul dintre tipi nu m-a lăsat să fac poze la un anumit etaj. Când să plec, șeful cel mare m-a întrebat dacă a mers totul bine și-am amintit de acel tip care nu m-a lăsat să fotografiez o zonă, dar nu era mare chestie. Șeful cel mare s-a enervat, a cerut cuiva să-l aducă pe tip, a urlat la el de față cu mine și i-a și cerut tipului să fie asistentul meu. „Acum o să-l ajuți. Faci tot ce vrea el", i-a zis șeful cel mare tipului. Tipul ăla a devenit mai încolo prietenul meu. [Râde.]

Fotografiile cu celulele închisorii sunt destul de șocante. Prea mulți bărbați, haine, pungi de plastic și mai deloc paturi sau spațiu.
Probabil că alea erau celule de tranzit. Nimeni nu stătea prea mult în ele. Când se ducea cineva într-o celulă obișnuită, primea o salteluță. Dar celulele de tranzit erau gunoi, frate. Te și speriai. Dar nu erau la fel de înfricoșătoare ca secțiile de poliție la care-am fost de câteva ori. Am lucrat odată la un material despre supraaglomerare în statul Espírito Santo și aia a fost cea mai șocantă închisoare în care-am intrat vreodată. Nimic din Carandiru nici măcar nu se-apropie. Tipii de-acolo trebuiau să se pună unul peste altul ca să se culce, agățați de gratii.

Am înțeles. Eu mă refeream la o fotografie anume, cu un televizor și o sticlă de suc la baza unei antene.
Aia sigur era celulă de tranziție.

Ai menționat mirosul. Există vreun miros anume care-ți amintește de Carandiru?
Da. Erau prea mulți bărbați laolaltă. În mod uluitor, Carandiru era foarte curat. Mereu se lăudau cât îl țin de curat. Închipuie-ți că trăiesc laolaltă 8 000 de bărbați. Îmi amintesc și de-un anumit abur – un abur pe care-l simțeai ori de câte ori te apropiai de o zonă un pic mai aglomerată. Mirosul specific de Pine-Sol pe care-l foloseau la curățat. Mirosul tuturor resturilor de mâncare. Pentru că primeau de multe ori mâncarea putrezită și ziceau că trebuie s-o toace bucăți înainte să gătească din nou tot. Primeau mâncare putrezită. Sigur, pușcăriașii n-au voie să se plângă. Așa că toată mâncarea care trebuia aruncată era trimisă acolo. Deținuții spălau totul și găteau totul, cu condimente pe care li le aduceau familiile și cu care făceau și comerț înăuntru.

Ții minte ce aparatură foloseai pe vremea aia?
Un aparat pe film. Aveam un Nikon F4 și film Fuji 800 ASA.

Există o fotografie cu un tip care bate scrisori la mașină. Cine-i tipul?
Un om de la triajul corespondenței. Practic, poștașul. El primea scrisorile și le livra oamenilor dinăuntru.

Era deținut?
Era un deținut care se ocupa de distribuirea scrisorilor acolo.

Deținuții trans erau puși în celule separate? Ce relații aveai cu ei?
Erau văzuți ca ultimele scursuri. Nimănui nu prea-i păsa de ei. Prima oară când au fost aclamați la scenă deschisă a fost când am organizat o defilare de modă. Deținuții s-au ridicat să-i aplaude.