Cum m-am întreținut ca studentă româncă în America

În primii mei ani de viață am auzit o tonă de povești despre SUA și Canada, în mare parte datorită tatei, care lucra în Canada. Tot de la el am moștenit și dragostea pentru limba engleză, muzica rock și filmele alb-negru americane pe care ai mei le urmăreau pe casetele VHS primite împrumut de la prieteni care aveau acces la ele pe vremea comunismului. Așa că trăiam un fel de subcultură americană, într-o țară comunistă din Europa de Est. M-am trezit visând la America și idealizând viața de acolo.

Prin 2002 am avut șansa să plec la niște cursuri private de actorie în Los Angeles, între anul I și II al Facultății de Teatru pe care o făceam în România. Idila cu Statele a fost fulminantă și în realitate. Eram deja sigură că acolo vreau să locuiesc și să trăiesc. Am revenit în America în 2004, iar în 2016, când eram stabilită în Germania, am decis că e momentul să-mi satisfac această curiozitate despre S.U.A. pe termen mai lung.

Acum trei ani, am ales opțiunea care părea cea mai ușoară atunci: continuarea studiilor superioare. Aveam o prietenă care făcuse asta înainte și m-a ajutat să-mi fac planul de bătaie. Urma să mă pregătesc pentru o audiție în New York, la care asistau reprezentanți a câtorva zeci de universități din SUA. Planul era să intru, să mă mut și să profit de anul de după facultate în care aveam drept de lucru, precum și de anii din facultate, pentru a-mi face conexiuni și a agăța un job pe termen mai lung sau o viză de artist. Ca de obicei, Universul are un simț al umorului extraordinar, iar planurile mele din Germania nu se potriveau cu realitatea americană contemporană.

Astfel, pe parcursul lui 2016 am învățat monoloage și am repetat cu o prietenă, în timp ce munceam într-un magazin și predam actorie și regie în Germania, pentru a strânge bani de viză și avion pentru prima călătorie spre New York, din ianuarie 2017. Am stat la prietena unei amice, în Harlem, pentru o sumă modică. A fost un pas riscant, nu îmi cunoșteam gazda în persoană și zona nu era chiar sigură. Totul a decurs ok, am trecut prin audiții cu mari emoții. Competiția e enormă, sute de actori din toată America și din lume care trebuie să interpreteze două monoloage diferite în două minute, în fața a peste o sută de recruiteri, profesori, actori, regizori. A fost o experiență incredibil de educativă, pentru care sunt foarte recunoscătoare și azi. M-a scăpat de emoții, de ura pentru audiții și mi-a dat mai multă încredere în mine.

Odată reîntoarsă în Germania, a început poate partea cea mai grea. În următoarele luni am primit oferte de la universități, am plimbat acte între România, Germania, SUA, pentru traducere, legalizare sau echivalare. Am scris eseuri și am completat formulare de înscriere și de aplicații la burse.

A fost un proces extrem de epuizant și aproape demotivant, în condițiile în care aveam diverse joburi în Germania și trebuia să țin pasul cu termenele limită din State. Într-un final, una dintre școli mi-a oferit o bursă parțială. Am obținut locul în urma unui interviu pe Skype cu directorul școlii, la recomandarea reprezentantei școlii, cea care mă văzuse la audiție în New York. Am mai avut câteva oferte, dar ori erau foarte scumpe, ori nu mă ajutau cu actele sau bursa, ori nu au fost prompți în trimiterea formularelor necesare pentru viză.

Școala la care am ajuns a fost Pig Iron Theatre School din Philadelphia. Inițial îmi oferea un loc la master, dar a trebuit să-l refuz din cauza lipsei de fonduri. În SUA, un MFA, adică master, ajunge până la 120 de mii de dolari pe an, la școala mea era 80 de mii, din care jumătate acopereau ei. Însă, pentru a aplica la o viză de student, F1, trebuie să demonstrezi că te poți întreține timp de un an în State. Nu am avut cum să demonstrez că am 60 de mii de dolari în cont pentru taxe școlare, chirie, cărți și alte cheltuieli aferente. Așa că am ales nivelul Certificate, un tip inferior de diplomă de studii superioare din State care, la nivel teoretic, nu-ți permite să predai la universități.

În august 2017, mi-am luat bilet de avion spre Philadelphia.

Am avut noroc să găsesc rapid chirie, printr-un anunț de la facultate al unui student din anul terminal care își căuta o colegă de cameră. Am acceptat oferta prin e-mail, fără să văd casa sau să cunosc omul.

Chiriile în Philadelphia sunt asemănătoare costurilor cazării în cămin. Căminul era departe de școală, așa că am ales să locuiesc în Fishtown, un cartier artistic și trendy, la zece minute de sediul companiei de teatru unde aveam majoritatea cursurilor. Chiria a fost 575 de dolari lunar, plus întreținerea între 80 de dolari vara și 180 iarna. Includea internetul, căldura și electricitatea, apa fiind plătită de proprietar. Am locuit la primul etaj al unei căsuțe cu două, pe o stradă foarte îngustă și poetică. Împărțeam o bucătărie, o baie, sufrageria, cu colegul meu și o curte nu foarte mare, cu cele două vecine din casa alăturată.

Cursurile au început pe 26 august și am avut liber de Crăciun și apoi în martie o săptămână. Am început școala cu un stres major: ca student internațional, nu ai drept de lucru în primul an de școală, decât în cadrul facultății. Joburile la universitatea mea erau între orele 9 și 17, când eu eram la cursuri, și se plăteau cu maximum zece dolari pe oră. Banii ăștia nu-ți ajung să supraviețuiești. Trebuia să plătesc întreținerea, chiria, mâncarea - care e foarte scumpă în State, transportul - 75 de dolari pe lună pe liniile principale cu legitimația de student, planul de telefonie mobilă care era 40 de dolari, plus prima parte din taxa mea școlară care cuprindea și asigurarea de sănătate, adică 6 500 de dolari până în decembrie 2017. Recunosc, am trăit trei dintre cele patru semestre cu ideea că voi pleca din Philly în următoarea săptămână, căci nu vedeam cum aș câștiga destui bani pentru întreținere și taxele școlare.

Lucram trei ore pe săptămână la biroul de „Relații cu studenții” ca recepționeră și ca House Manager la teatrul facultății, unde eram răspunzătoare de spectatori, de plasarea lor în săli și buna desfășurare a spectacolelor. De două ori pe săptămână, dimineața, măturam studiourile pentru zece dolari pe ora. În total, aveam cam 10-20 de ore de muncă pe lună pentru facultate. Tot nu mă puteam descurca așa, plata taxei școlare enorme era imposibilă din veniturile astea.

Așa că, pe parcursul celor doi ani în SUA, am făcut de toate: spălat de vase, casieră, curățenie în case private, babysitting, predat cursuri de actorie, petreceri pentru copii, dat meditații la germană și spaniolă, tour manager pentru un spectacol, asistent de producție pentru un film, barman.

Munceam cât de mult puteam și pe unde puteam, mai ales în weekend și după școală, care avea și ea cerințele ei foarte stricte. Taxa școlară am plătit-o așa: bursa parțială de la școala, o campanie GoFundMe în care prieteni, rude și necunoscuți mi-au donat bani, ai mei care au pus deoparte din pensie și salariu, și o bursă de la Romanian Professional Society care m-a ajutat enorm. La fiecare semestru aveam emoții, pentru că banii trebuiau plătiți în totalitate înainte de începerea cursurilor ca eu să pot participa la ele.

Am avut momente în care credeam că nu voi reuși, am vorbit cu cei de la facultate constant, cerând bani, amânări și înțelegere. Uneori am reușit, alteori nu. În ultimul an am făcut un plan în rate, cu înțelegerea angajatei care se ocupa de cazul meu la biroul financiar al facultății și așa am reușit, cu sprijinul părinților, să trec și de anul II. În al doilea an, dreptul de muncă se extinde puțin, în sensul că poți lucra în afara facultății, 20 de ore pe săptămână, dar numai în domeniul tău de studii. Cum eu studiam „Devised performance”, o formă de teatru care se creează fară un scenariu pre-existent, prin improvizație fizică și verbală, iar la procesul de creație participă un grup de actori/ performeri, mă încadram doar la teatru, film, activități culturale, domenii foarte competitive în care programul meu de la facultate nu-mi permitea să-mi găsesc un job.

Experiența mea în State din 2017 a fost ca o reîntâlnire cu un fost iubit, pe care îl găsești total schimbat și realizezi că dragostea fulminantă care vă lega a dispărut sau a fost o iluzie. În 2004 petrecusem ceva timp în California și mă îndrăgostisem de țară, senzație pe care nu am regăsit-o în 2017, în Pennsylvania.

Căldura și amabilitatea caracteristică americanilor e încă existentă, însă de data asta am văzut și superficialitatea, ignoranța, rasismul și xenofobia. Am fost surprinsă să văd cât de puține cunosc cei din jurul meu despre Europa, cât de puțin sunt dispuși să accepte că există și alte realități decât a lor, de pe teritoriul american. De multe ori, am simțit că nu aparțin deloc acestei comunităti, din cauza vârstei (aveam 34 de ani când am început facultatea în Philly și aparent asta e foarte „old”), naționalității, educației primite sau reacțiile diferite de ale celor din jur.

Cel mai mult m-a dezamăgit relația cu autoritățile de la facultate, care nu de puține ori mi-au dat informații greșite, care ar fi putut rezulta în probleme legale mari pentru mine. Per total, am regăsit o țară mult mai săracă, mai ostilă, mai murdară, o cultură compusă deseori doar din ieșitul la masa și băutul peste măsură, medicație excesivă și probleme cu drogurile și armele.

Încet-încet, am început să-mi pun la îndoială iubirea și dorința de a trăi aici și încă nu am răspuns la întrebarea asta. Dacă nu ar fi și oamenii minunați pe care i-am întâlnit, care m-au scos la masă, m-au dus la aeroport, mi-au dat de mâncare când nu aveam cu ce să mă hrănesc, mi-au oferit un loc pe canapeaua lor, mi-au făcut cadouri de ziua mea și cu care am petrecut până la trei dimineața în Times Square, m-au invitat în mijlocul familiei lor de Thanksgiving, mi-au dat de lucru și au facilitat acte, cred că era poate mai ușor să spun că nu, nu mai vreau să aud de SUA. Însă lucrurile sunt probabil ca peste tot, cu bune și rele, depinde doar de cine ești și care îți sunt prioritățile în momentul respectiv. Eu mă bucur că am avut această experiență și că nu mai sunt obsedată de State, că pot să mă dezleg de dorința de a fi aici cu orice preț. Rămâne de văzut ce voi alege în continuare și cum se desfășoară lucrurile în afara realității pe care o pot controla.

Cum după facultate, viza de student expira și eu a trebuit să revin la cea de turist care nu îmi dă niciun drept, iar alte opțiuni nu am avut, în momentul de față mă aflu în tranziție spre mutarea înapoi în Germania. Pentru a putea trai și lucra în SUA este nevoie de Green Card, viza de lucru, viza de artist, în cazul meu. Green Card-ul se obține prin căsătorie sau reîntregirea familiei, sau după cel puțin cinci ani de trăit și lucrat legal în State. Sponsorizări pentru viza de lucru nu prea se mai fac în noul regim politic, deoarece legislația e mai grea și mai costisitoare pentru angajator. Pentru viza de artist ar trebui să găsesc un angajator care să aplice pentru mine, să îmi garanteze un contract de lucru de cel puțin un an și să plătească aproximativ o mie de dolari pentru depunerea documentelor și serviciile unui avocat, care încep de pe la 2 500 de dolari. Mai exista încă opțiunea vizei de diversitate, așa-numita loterie a vizelor, la care am aplicat de doi ani, dar încă nu am fost selectată. Mai multe detalii se găsesc pe site-ul guvernului american.

Așa că, din moment ce nu m-am calificat pentru niciuna dintre situațiile de mai sus, am absolvit facultatea în Philadelphia în mai 2019 și apoi am aplicat întâmplător la un post de profesor de limba engleza la o firma din Stuttgart, unde m-au acceptat că parte din echipa lor. În august voi reveni la Stuttgart și voi începe un job de trainer de limba engleză.