Uram oamenii cu alergii alimentare. Apoi am devenit unul dintre ei

Iubesc toată mâncarea de la ocazii speciale. Ouă umplute? Sigur, dă-mi te rog farfuria aia drăgălașă. Jambon spiralat cu cuișoare? Ar fi bine să mă lași pe mine să-mi tai singură porția. Al șaselea pahar de vin? Adu-l încoa!

Pentru marea majoritate a oamenilor, sărbătorile sunt un prilej de excese, o ocazie să se adune la masă cu familia și prietenii și să iasă în oraș, pe stilul Imperiului Roman, să bage în ei cât mai multă mâncare și băutură, atât cât poate intra în decurs de două ore. Pentru că sunt redactor pe mâncare, creatoare de rețete și mâncător obsesiv, sunt practic Nero la genul ăsta de evenimente, bag în mine farfurie după farfurie într-o manieră atât de decadentă încât l-aș impresiona cu siguranță pe depravatul împărat din primul secol, care era atât de dedicat merindelor încât palatul său avea o sală pentru ospățuri care funcționa zi și noapte.

Dar acum câteva săptămâni, când stăteam la masa de Paște cu familia mea extinsă de evrei atei din New York, farfuria mea goală și tristă era mai mult pe stilul macrobiotic al lui Gwyneth Paltrow decât axat pe gluten al lui Guy Fieri. În timp ce farfurii pline cu mâncare își făceau drum prin fața ochilor mei flămânzi, am bifat mental tot ce nu puteam să mănânc: pieptul făcut cu pastă de tomate, o solanacee; humus făcut cu năut, o leguminoasă din păstaie; pâinea o mizerie în sine, matzoh, făcută din grâu, și glutenul ăla enervant.

Acum șapte luni, eram proaspăt sosită în Mexic, unde m-am mutat ca să îmi canalizez energia în scrisul despre călătorii și, bineînteles, să mănânc tot. Am ajuns, sănătoasă, la începutul lui septembrie și imediat am facut din vânătoarea de mâncare stradală o parte centrală a rutinei mele zilnice. Într-o zi obișnuită se prea poate să mănânc la micul dejun taco cu cârnați la piața neastâmpărată de vizavi de apartamentul meu; plimbări până în centru pentru un castron încăpător de pozole cu porc, sau tocăniță cu mămăligă la prânz; și la cină să ronțăi un gigant tlayuda făcut la foc, un fel de pizza mexicană gătită deasupra unei lipii din porumb de mărimea unui platou. Deși obișnuințele mele culinare par indulgente, eu făceam cercetări și scriam despre mâncărurile astea tradiționale delicioase pe lângă lăcomia cu care mă îmbuibam cu ele pentru propria mea satisfacție. De fapt, tocmai ce găsisem calea de mijloc între interesele mele personale și cariera mea profesională pe care o căutasem ani la rând ca scriitor freelancer.

Știi clișeul ăla „și apoi peste noapte, totul s-a schimbat”? Ei bine, cam asta mi s-a întâmplat mie. La finalul lui octombrie, la doar două luni după venirea mea în Mexic, m-am pricopsit cu o infecție urinară, identică cu duzina de alte infecții contactate de mine de-a lungul vieții. M-am dus la farmacie, am cerut un antibiotic cu care obișnuiam să mă tratez, și la scurt după m-am simțit mai bine. Dar la cinci zile după ce am terminat tratamentul, m-am trezit cu usturimi și arsuri constante pe tot corpul. Cu fiecare zi care trecea, senzațiile inconfortabile creșteau în intensitate, întrerupându-mi somnul și scoțându-mă din sărite. Am căutat o explicație logică – n-am reușit să leg problema de consumul meu recent de antibiotice.

Era de la detergentul de rufe pe care l-am schimbat când m-am mutat? Mi-am spălat toate hainele și lenjeriile de pat cu un detergent nou, fără aditivi. Era un alergen de mediu, o floare nativă de lângă noua mea casă? M-am apucat să îngurgitez Claritin ca pe bomboane.

Absolut nimic nu a ajutat – până când o prietenă înțeleaptă a sugerat să încep să țin un jurnal ca să văd dacă ceva din ceea ce mâncam îmi agrava simptomele. La început, m-am strâmbat – avea idee cu cine stătea de vorbă? Redactorul pe mâncare cu stomacul de fier care putea să dea pe gât un castron de supă de burtă ticsită cu ardei iuți habanero fără ca măcar să răgâie după, gurmandul care în secret dădea ochii peste cap când își auzea familia și prietenii că au intoleranță la gluten sau la lactate.

Dar cum aproape rămăsesem fără opțiuni – și mâncărimea mea cronică începuse să se metamorfozeze într-o deranjantă neuropatie de tipul amorțelii cu senzație de ace – am acceptat. Am reușit de curând să-mi dau seama că de fapt problema mea era legată de dietă. Și a fost mai nasol decât am crezut: Aproape tot ce mâncam îmi afecta pielea și nervii, iar anumiți alergeni precum alcoolul, lactatele, și, da, mult demonizatul gluten îmi agravau și mai tare problema. Deprimată si copleșită că va trebui să-mi fac un gen de „dietă prin eliminare” – și tot neavând nici cea mai mica idee că tot coșmarul ăsta a pornit de la antibioticele pe care le-am luat – m-am întors în New York pe la jumătatea lui decembrie, ca să merg la o doctoriță pe naturopatie și să punem la cale un plan pentru redobândirea sănătății.

La prima ședință, doctorița s-a uitat peste rezultatele testelor de sânge, urină și hormoni pe care mi le-a dat să le fac înainte să vin. Conform laboratoarelor, nu era nimic în neregulă cu mine: eram sănătoasă tun cu nota zece la toate categoriile. În timp ce îi descriam cum anumite mâncăruri păreau să mă afecteze, doctorul m-a întrebat despre ce medicamente am luat de curând. „Dar ce antibiotic, mai exact?”, m-a întrebat ea. Ei bine, da, tocmai ce începusem un tratament nou pentru infectie urinară în octombrie. „Și când zici că au început simptomele?” A, da… cam la cinci zile după. „Alte tratamente cu antibiotic, înainte de cele din octombrie?” Păi, dacă stau să mă gândesc mai bine, am luat doze foarte mari de amoxiciclină timp de cinci săptămâni pe timpul verii după ce am contactat o boală transmisă prin mușcătura de căpușă în nordul New York-ului. După ce mi-a răsfoit istoricul medical din dosar – care conține mai mult programări urgente ca să-mi vindec infecțiile urinare frecvente și durerile de gât ocazionale – mi-am dat seama că în ultimii doi ani, am luat antibiotic de 12 ori, mai exact câte un tratament cam la fiecare lună.

Doctorița mi-a explicat că după părerea ei sufeream de „Sindromul intestinului permeabil”, condiția care se declanșează când flora microbiană din intestinele noastre este afectată din cauza stresului extrem, dietă precară, sau, mai exact, de la anitibiotice cu spectru larg care distrug atât bacteriile rele cauzatoare de infecții precum streptococul sau infectiile urinare, cât și pe cele bune care ne ajută să digerăm mâncarea și previn inflamațiile în corp.

Populat de aproximativ o mie de specii de microorganisme bune și rele, intestinul uman e un ecosistem incredibil de complex: Diversitatea genetică a bacteriilor care trăiesc acolo e de 150 de ori mai mare decât cea a gazdei lor umane. În total, această comunitate corporală cântărește aproximativ 2,26 de kilograme. Când ceva nu funcționează cum trebuie – în cazul meu, consumul repetat de antibiotice distructive – și echilibrul se schimbă, bacteriile benefice („probioticele” pe care le găsești în băuturile alea trendy precum kombucha sau chefir) mor, iar bacteriile patogene încep să se multiplice. Neadresată problema, acești mici răutăcioși slăbesc peretele celular al intestinului și lasă loc particulelor de mâncare nedigerate să alunece în fluxul sanguin. Când se întâmplă asta, sistemul imunitar atacă intrușii: substanțele care sunt inofensive în intestine, cum ar fi laptele sau porumbul, sunt etichetate de corp ca fiind periculoase când aluneca în afara lui, și așa dau naștere la alergii și intoleranțe alimentare.

Dovezile acestui fenomen sunt considerabile. O duzină de studii științifice riguroase au demonstrat că o expunere prematură și frecventă la antibiotice e vinovatul din spatele creșterii alarmante a alergiilor și la copii și la adulți care s-a intensificat cu 3,77 la sută din 2007.

În cazul meu, doctorul m-a pus rapid pe o dietă extrem de restrictivă de vindecare a intestinului, cu scopul să-mi reechilibreze bacteriile bune cât și pe cele rele, în concluzie să-mi sigileze intestinul „curgător” și să-mi inverseze proaspăt dobânditele mele intoleranțe alimentare. Anterior un omnivor de mare rang, momentan nu mai pot mânca soia, lactate, grâne, leguminoase, alcool, cafea sau orice tip de zahăr procesat.

S-ar putea să știi dieta asta după numele ei trendy: Paleo. Popularizată de devotatii săi ai dracului de enervanți de pe Crossfit, dieta e luată în râs de mulți, inclusiv de mine în trecut. Și, deși nu cred că voi rămâne la dieta asta pe viată, trebuie să zic asta fiindcă știința din spatele ei este atât de bună – sunt o convertită, cel puțin până mi se vindecă corpul. Și acum că știu cum e să fii persoana de la masă care scanează nervoasă fiecare fel de mâncare de ingrediente care m-ar putea arunca într-o izbucnire de patru zile a simptomelor, disprețul meu pentru alergicii la mâncare s-a schimbat la 180 de grade într-o empatie completă.

Zilele astea, mă prefac că pâinea nu există, dau pe gât cu lăcomie pâté de ficat în loc de pizza, gătesc aproape orice mănânc în untură delicioasă, și-mi fac „deserturi” complicate din cocos fărâmițat și miere raw.

În timp, sper să-mi recuperez stilul liber de a mânca. Și acum? Pasează-mi te rog supa de oase.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.