Dovezile că poți salva planeta de la dispariție

În luna martie, paleoecoloaga Jacquelyn Gill a scris o postare pe Twitter care conținea probabil cea mai radicală emoție pe care o poate simți un om de știință cu privire la criza climatică: optimismul.

Cercetările efectuate de Gill la Universitatea din Maine analizează trecutul ca să înțeleagă cum vor reacționa speciile la schimbările globale. Gill speculează că această perspectivă pe termen lung i-a permis să observe o istorie bazată pe rezistență și adaptare. „Fosilele arată că Pământul ne învață cum să trecem peste asta, iar asta mă motivează teribil”, a scris ea.

Atitudinea ei sfidează un raport recent efectuat de Breakthrough National Center for Climate Restoration, o organizație din Melbourne, Australia, care prezice un viitor în care omenirea va dispărea până în 2050. Concluziile raportului au fost modelate după un scenariu care prezintă ce se va întâmpla dacă oamenii merg mai departe cu aceleași niveluri de emisii de carbon și metan. Mai multe studii confirmă aceleași preziceri apocaliptice: că încălzirea zonei arctice e inevitabilă sau că nivelurile de carbon au ajuns într-un punct fără întoarcere.

Discursul de tip apocaliptic te face să te simți neputincios. Dar oamenii de știință care studiază trecutul susțin tipul de optimism pragmatic despre care vorbește Gill. Ea și alți paleontologi și arheologi scormonesc în trecut după indicii care să ne ajute să facem viitorul mai luminos și au descoperit că, atât oamenii, cât și animalele, au o istorie a supraviețuirii.

Versiunea lor de speranță recunoaște că schimbările climatice sunt reale, provocate de om și foarte urgente. Dar totuși ne asigură că nu pornim de la zero. „Putem folosi informațiile importante pe care le avem, ne putem folosi ingeniozitatea ca să facem planuri bazate pe dovezi și să avansăm”, a zis Gill. „Avem instrumentele necesare și capacitatea să evoluăm. Mai avem nevoie doar de voință.”

Ultimul argument e un mod frumos de a spune că avem nevoie ca strategii urbani, legislatorii și politicienii să ia aceste lucruri în considerare. Din fericire pentru ei și pentru generațiile viitoare, oamenii de știință au spus exact ce trebuie să știi:

În zecile și sutele de mii de ani dinaintea noastră, oamenii și animalele s-au confruntat cu fluctuații climatice extreme. Au avut de-a face cu secete, inundații, extincții, colapsul unor întregi civilizații. Experiențele lor pot furniza un ghid bun de supraviețuire.

Din analiza fosilelor, Gill a zis că e evident că unele specii sunt mai adaptabile decât altele în fața schimbărilor climatice. Emigrează sau găsesc moduri de a trăi în ecosisteme noi. Oamenii împărtășesc multe trăsături cu foștii supraviețuitori ai extincțiilor în masă – suntem adaptabili, suntem mobili și suntem capabili să modificăm în bine mediul din jurul nostru. Dacă învățăm din aceste perioade din istorie, putem implementa soluții.

Să iei ca exemplu: Civilizația mayașă s-a confruntat cu provocări ecologice severe precum seceta, defrișările și pierderea recoltelor. Cercetătorii considerau abandonarea structurilor urbane ca un colaps al societății, a zis Tim Kohler, arheolog și antropolog evoluționist la Washington State University. Mai nou, au descoperit că mayașii nu mureau când se întâmpla așa ceva, ci se reorganizau și perseverau.

„Acum locuiesc în zone diferite, dar păstrează un anumit simț al identității față de acele locuri și recunosc că oamenii care au trăit demult acolo erau strămoșii lor, cel puțin într-un sens general”, a zis Kohler.

În mod similar, în zonele de coastă din Peru, n-au apărut societăți complexe cu monumente mari, ierarhii sociale și canale de irigație decât după evenimente catastrofale de genul El Niño. Dan Sandweiss, un arheolog care studiază efectele El Niño în Peru la Universitatea din Maine, a zis că există o teorie cum că unele dintre aceste inovații ar fi apărut ca reacție la schimbările climatice, care pot fi un imbold pentru evoluția societății. În același fel, The Dust Bowl – o secetă devastatoare din Statele Unite din 1930 – a dus la înființarea programului național de asigurare a fermelor și la schimbări majore în utilizarea solului.

În multe cazuri, colapsul civilizațiilor a însemnat și colapsul elitelor: ierarhiile religioase, guvernul. Dar, în general, un număr foarte mare de oameni supraviețuiesc, a zis Tim Kohler. Aceste momente pot stârni schimbări culturale și pot rezolva inegalitățile.

Analizând schimbările culturale, sociale și ecologice pe care le-au implementat oamenii după dezastrele climatice, cercetătorii pot afla cine a supraviețuit și de ce. Iar concluziile lor ar putea servi ca ghid pentru următorii pași în gestionarea nivelului crescut al mării și la evitarea unor greșeli în viitor.

„Oamenii au 14 mii de ani de experiență cu creșterea nivelului mării în zona Florida”, a zis Ken Sassaman, arheolog la Universitatea din Florida. „Avem o arhivă incredibilă cu experiențele oamenilor în relație cu schimbările nivelului mării. Ar trebui să profităm de ele.”

În Florida, oamenii din trecut nu investeau prea mult în infrastructura de pe coastă. Dar acum două mii de ani, indigenii au început să construiască niște centre civice, unde oamenii se adunau pentru petreceri și ceremonii religioase. Acestea aveau și un scop practic: grupurile care locuiau în locuri diferite creau o rețea socială regională pe care se puteau baza în vreme de criză sau în caz că trebuiau să-și mute locuințele.

Sassaman a zis că dacă ar fi la conducerea unui oraș precum Miami, s-ar inspira din această lecție și le-ar cere cercetătorilor să identifice niște rețele sociale deja existente în Miami, cât și locurile sigure în care aceștia s-ar putea refugia în caz că orașul lor ar deveni nelocuibil.

De curând, Sassaman a analizat un uragan din 1896 care a devastat un orășel numit Cedar Key, localizat pe Atsena Otie, una dintre insulele de pe coasta nord-vestică a Floridei. Oamenii care locuiau acolo au supraexploatat populația de cedri, iar coasta a devenit mai vulnerabilă la daune în timpul furtunilor. În plus, au exploatat în exces și populația de midii, ceea ce a redus abilitatea recifurilor de midii să îmblânzească furtunile care loveau insula.

Sassaman a găsit un mod de a face toate astea mai palpabile, ca să-i educe pe oameni în legătură cu cele întâmplate. A creat o simulare virtuală a orașului înainte de uragan, cu avatarele persoanelor care trăiau acolo. „Așa, oamenii pot înțelege că, deși orașul era înfloritor și reprezenta un model pentru dezvoltarea coastei în vremea aceea, populația l-a construit ca pe un castel din cărți de joc”, a zis el.

Din păcate, se pare că și noi am construit un castel din cărți de joc atunci când am ridicat așezări permanente pe o coastă unde nivelul mării e în creștere. Dar, de data aceasta, cercetătorii pot să știe mai clar ce va urma și pot anticipa unde ar emigra oamenii, cum ar fi primiți și ce se va pierde din cauza temperaturilor înalte.

Analizarea dezastrelor din trecut nu pare un combustibil bun pentru optimism, dar abilitatea de a vedea cum va arăta lumea cu temperaturi crescute are mult potențial, a zis Peter de Menocal, geolog marin și paleoclimatolog la Observatorul Lamont-Doherty al Universității Columbia. „Doar dacă cunoaștem foarte bine trecutul putem ști ce ne așteaptă în viitor”, a zis de Menocal.

În trecut a existat o perioadă numită Maximum Termic Paleocen-Eocen, care e cel mai apropiat exemplu geologic pentru ce se întâmplă acum cu clima. Acum cincizeci și cinci de milioane de ani, Pământul s-a încălzit brusc cu opt grade Celsius mai mult decât azi, din cauza unei eliberări catastrofale de dioxid de carbon. Această perioadă de încălzire a durat aproximativ două sute de mii de ani și a dus la extincții globale în masă.

E greu ca așa ceva să îți hrănească optimismul, dar uite care-i faza: știm ce s-a întâmplat și știm cât de rău a fost. Asta ne oferă capacitatea să eliminăm orice dubii despre ce se petrece în prezent și să folosim trecutul ca motivație ca să nu mai ajungem acolo. Putem spune cu certitudine că temperaturile înalte duc la extincția multor specii și la abandonarea așezărilor umane.

De Menocal e uimit de abilitatea oamenilor de a face aceste predicții. „Avem abilitatea de a prevedea mai mult decât au avut-o societățile antice. Iar atunci când știi foarte clar ce te așteaptă și ce e în joc, devii dedicat problemei. Singurul lucru pe care nu-l poți face e să le spui oamenilor că lumea se apropie de sfârșit și că nu pot face nimic în această privință.”

Scenariile apocaliptice atrag foarte multă atenție, dar cercetările au descoperit că nu sunt foarte eficiente în motivarea oamenilor. Gândurile negative limitează creativitatea și cresc anxietatea și stresul.

Psihologul specializat în climat Per Espen Stoknes, de la Centre for Green Growth al Școlii Norvegiene de Business, a numit acest tip de discurs, într-un interviu de luna trecută, „bariera apocaliptică”. „Avem multe studii care arată cum oamenii tind să se detașeze de problemă din cauza fricii și vinovăției care apar în situații apocaliptice”, a zis el.

Cercetătorii care au aprofundat cel mai mult criza climatică descurajează adesea acest tip de gândire. „Până la urmă, pesimismul nu e acceptabil. Devine o scuză să te predai”, a zis într-un interviu din 2016 Naomi Oreskes, istoric la Universitatea Harvard.

Această formă de optimism derivată din trecut vorbește la nivel de specie – că, per total, vom supraviețui. Nu ignoră faptul că vor exista pierderi. „Poate că recifurile de corali pe care le iubeam în copilărie vor dispărea și copiii noștri nu se vor bucura de ele”, a zis Gill.

Supraviețuirea n-ar trebui să fie singurul nostru scop, dar dacă gândul la supraviețuire e necesar ca să ne motiveze, trebuie să ne agățăm de el, a zis Gilll. „Tragediile personale ies la suprafață atunci când reușim să renunțăm la frica existențială și să ne concentrăm pe riscuri”, a zis ea.

„Trecutul ne amintește că suntem descendenții unor supraviețuitori”, a zis Kohler. „Așa funcționează sistemele evoluționiste. Iar asta ne poate alimenta cât de cât optimismul.”

Sassaman a zis că, după ce a analizat comunitățile străvechi din zona Floridei, a realizat că oamenii nu lăsau natura să-și urmeze cursul, ci erau proactivi. Pentru că observau că nivelul apei creștea în timp, dezgropau în mod regulat trupurile strămoșilor lor și le îngropau la loc pe terenuri mai înalte.

Aceasta e probabil cea mai importantă lecție pe care a învățat-o: Trebuie să adoptăm un simț al timpului dincolo de viitorul sau trecutul apropiat. „Dacă ești un om de afaceri, ții cont de un tipar anual. Dacă ești politician, lucrezi în funcție de ciclul alegerilor electorale. Dar cine dracu' se gândește cum va fi viitorul în o sută de ani?”

Nu e de ajuns să fii un spectator al trecutului, au zis cercetătorii. Pentru prima oară, avem tehnologia și cunoștințele necesare să preluăm controlul. Trebuie să ne transformăm cunoștințele în acțiune, într-un punct de lansare pentru inovare și schimbare.

Indienii Iroquois aveau o filosofie numită principiul generației a șaptea. Aceasta argumentează că ar trebui să ne gândim cum vor afecta deciziile noastre importante următoarele șapte generații. Chiar dacă acesta ar fi singurul concept pe care îl împrumutăm din trecut, tot ar fi o mare diferență, a zis Sassaman. „Imaginează-ți cum ar fi dacă am gândi așa. Asta ar schimba total felul în care facem lucrurile”, a zis el.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.