Cum e să-i citești copilului povești prin telefon când ești părinte în România

E important să ai părinții alături, mai ales în primii ani de viață. Ei te cresc, ei te învață tot ce ai nevoie. Din păcate, pentru mai bine de 350 000 de copii din România, asta nu e posibil. Ei sunt crescuți de bunici sau de alți membri ai familiei, în timp ce părinții lor sunt la muncă în altă țară. Și aici nu-i includem pe cei care au doar unul dintre părinți plecați în afară.

Când ești mai mare, parcă e mai ușor, dar când ești mic, genul ăsta de lipsă de afecțiune te poate afecta destul de grav. De exemplu, mulți psihologi spun că, fără o legătură apropiată cu părinții în primii ani de viață, copiii ajung să aibă dificultăți în a forma relații cu alți oameni.

În situația asta, părinții caută moduri din ce în ce mai creative să mențină legătura lor cu copilul chiar și de la distanță. Din fericire, îi ajută tehnologia. Unul dintre cele mai creative moduri de a face această conexiune mi s-a părut aplicația Storytime, în care îi citești copilului povești interactive și te transformi chiar tu în personajele principale.

Ca să vedem cum merge, am rugat-o pe Geo (30), mama lui Matei, un copil de doi ani, trei luni și șase zile (da, o mamă mereu știe exact) s-o testeze cât era plecată și să ne povestească experiența:

Țin minte cum a fost prima dată când am stat departe de copil. Când am ieșit pe ușă, aveam un semi aer adolescentin și eram ferm convinsă ca voi avea un weekend de relaxare și de distracție la mare, după cele 13 luni de stat de stat acasă. Știam că Matei rămâne acasă cu soțul meu, în care am cea mai mare încredere când vine vorba de bebe. Doar că, după o zi și câteva ore, am fugit de la mare ca să vin acasă, ca să-i fiu alături.

În primele cinci ore de când ai plecat te relaxezi, dar după, te lovește din plin un tsunami de dor, dor din ăla, din cel mai aprig soi. Și asta doar dacă l-ai lăsat pe pici cu cineva în care ai foarte mare încredere. Altfel, își tremură mâna pe chei de când pleci.

Cel mai important lucru în creșterea copilului este dragostea și să îi fii mereu alături. Și ambii părinți trebuie să fie la fel de aproape de copil, noi ne-am implicat în egală măsură în creșterea fiului nostru până acum. La culcare, de obicei stăm toți trei cu el și îl gâdilăm până adoarme.

Dar îi spun și povești, de obicei unele inventate pe loc, cu furnici regine și purici dansatori, frunze de copac vorbărețe și baloane de gumă de mestecat care se transformă în zăpadă. Când sunt plecată, e puțin probabil să i le spună altcineva. Cu tatăl lui mai mult se aleargă până adoarme unul dintre ei.

Am testat Storytime cu el înaintea ore lui de somn, ceea ce a ajutat că altfel e ca un titirez care nu vrea să stea. Am sunat prin aplicație (povestitorul trebuie să sune) și i-am citit toate cele trei povești unlocked, că următoarele erau cu „coming soon”, că altfel petreceam și mai mult timp.

Mi-a plăcut că poți citi în ritmul tău și că poți să interacționezi pe lângă poveste cum vrei. Orice poveste e împărțită în mici capitole și trebuie sa dai next pentru următorul. Asta ne-a dat timp să ne maimuțărim și să ne strâmbăm și mai mult la fiecare pas, ceea ce a fost aparent și mai amuzant pentru pici. Și uite așa, la fiecare poveste de până în 10 minute, am petrecut cam 20 de minute de extra aprofundare.

Oricum, Matei s-a distrat copios, că e mai amuzantă mami cu urechi și mustăți, și cu sunete de poveste pe fundal. Mami s-a distrat și ea să-l vadă pe pici curios de ce se întâmplă. Ne-am conectat într-un mod hazliu, pănă și la distanță.

Îmi dau seama cât de greu le este părinților și copiilor care stau mult departe unii de alții. Tata a fost plecat o perioadă destul de mare când eram mică. La un moment dat, am fost dusă de urgență la spital cu febră și mă căra unchiul meu în brațe, pe holurile spitalului. Alergând cu mine în brațe, nu i-am văzut fața și am crezut că e tata, care a venit special pentru mine înapoi. Nu a fost așa, dar mi-am dat seama cât de dor îmi era de el. A venit destul de repede după, și am recuperat.

Aș fi vrut să nu fi plecat, să fi stat cu mine, dar așa erau vremurile. Poate să fi avut un mod de a comunica mai ușor față de ce exista în anii ‘90. Probabil dacă îl vedeam în fiecare zi și l-aș fi auzit, eram mai happy în copilărie.